» Cuvant inainte» Conferinte» Proteste si motiuni» Interventii internationale» Propuneri premiul Nobel

A cincea Conferinţă internaţională
a Centrului PEN Român

Literatura în situaţii conflictuale

Bucureşti, 13-16 iunie 2002

 

Literatura contra imaginilor simplificatoare

GABRIELA ADAMEŞTEANU

 

Ca să particip la un seminar despre traficul de persoane - o temă fierbinte în această lume globalizată, atât pentru zona, cât şi pentru ţara unde trăiesc - am ajuns în New York la 10 septembrie 2001. Noaptea târziu. În câteva ore doar, tema pentru care venisem şi care mă interesa efectiv - ca jurnalistă, ca scriitoare - avea să sufere o temporară decolorare: începea "11 septembrie".

Dacă spun că (din întâmplare, desigur) m-am aflat la New York între 11 şi 21 septembrie 2001, nu înseamnă că am văzut mult mai mult decât toţi cetăţenii lumii care urmăreau, şocaţi, ce se întâmpla acolo: e primul lucru pe care l-am descoperit când am ajuns acasă şi mi-am dat seama că 80% din ceea ce ştiam se baza pe aceeaşi informaţie de la televizor. Aş îndrăzni să spun că şi emoţiile mele de acolo au fost comparabile cu cele ale apropiaţilor mei de aici.

În lunile care au urmat am înţeles cât se poate de concret, prin propriile mele nelinişti, prin anxietatea prietenilor de pretutindeni,  că suntem cu toţii afectaţi şi implicaţi în conflictele globului.

E drept că nu le trăim pe toate la fel de intens, că nu le conştientizăm la fel. "Periferiile" trăiesc mai intens conflictele "centrului" decât pe cele din apropierea imediată: m-am gândit cu jenă la acest lucru atunci când am văzut urmele războiului pe clădirile din Sarajevo sau Vukovar - un război pe care noi, românii, l-am resimţit ca petrecându-se foarte departe, pe altă planetă.

Aşteptând cu nelinişte ca să izbucnească peste tot conflicte ca focurile de artificii şi ca ele să aprindă planeta, am căutat mental (sunt sigură că la fel au făcut toţi oamenii conştienţi) soluţii de echilibrare şi pace, după 11 septembrie 2001. Am căutat nu doar schiţe de soluţii politice, diplomatice etc., ci şi culturale. (Deşi, fireşte, ştiu cât de puţin eficace este cultura, literatura, în planul vieţii reale.)

Aşa s-a născut ideea unei conferinţe reunind scriitori, membri ai Centrelor PEN din zone recent conflictuale. S-a născut dintr-o, la prima vedere, foarte naivă întrebare: poate literatura să ajute (măcar) prevenirea, dacă nu (chiar şi) soluţionarea conflictelor lumii actuale?

E sigur că, în timpul conflictelor, "celălalt" îşi pierde "calităţile umane", devenind doar o ţintă, doar un receptacol al urii. Din ambele părţi,

perspectiva se simplifică, alb contra negru.

Literatura, însă, se hrăneşte din complexitate, nuanţe, ambiguitate. Literatura ne înconjoară de fiinţe complicate, ne conduce pe trasee întortocheate,  ne arată destine mereu dureroase, nu rareori nedrepte. Când eram copil, am fost intoxicată cu o literatură realist socialistă, care uniformiza artificial lumea. În romanele sovietice, neamţul era doar ofiţerul hitlerist, sadic. Mai târziu am găsit în sfâşietoarele povestiri ale lui Heinrich Boll şi chipul unor victime îmbrăcate în uniformă. "Cruciadele contra islamului", ca şi pattern-urile antisemite, hrănesc un conflict care trezeşte neliniştea lumii la fel ca cel de la 11 septembrie.

Dar vocea scriitorilor nu se aude destul de puternic în această lume conflictuală, pentru că i se acordă tot mai puţină atenţie. Cât de importante ar fi reţelele de colegii de traducători (cum există în unele ţări europene, cu sprijin local şi european), care ar permite acestor "ambasadori" ai culturilor - scriitorii şi traducătorii - să ajute cititorii din diverse ţări să se cunoască şi să se înţeleagă! Din păcate, cultura română a primit prea puţin sprijin local pentru a traversa frontierele: e cazul tuturor literaturilor care utilizează o limbă mai puţin cunoscută.

Cea de-a cincea conferinţă a Centrului Român PEN este doar prima dintr-o serie pe această temă: cel puţin aceasta este speranţa mea.

 

Literatura şi prevenirea conflictelor

Între 13 şi 16 iunie a.c. au avut loc la Bucureşti lucrările celei de-a cincea conferinţe internaţionale a PEN în România, tema fiind Literatura într-o lume conflictuală. Rolul schimburilor literare în prevenirea şi detensionarea conflictelor. Conferinţa a fost organizată de Centrul PEN Român şi Fundaţia pentru Cultură şi Drepturile Omului, cu sprijinul Fundaţiei Concept, Ambasadei SUA, KulturKontakt, Pro Helvetia, Uniunii Scriitorilor din România, Grupului Financiar Muntenia şi în parteneriat cu Casa Vernescu, Primăria Municipiului Bucureşti, revista 22 şi Green Hours.

La conferinţă au participat reprezentanţi ai Centrelor PEN din Armenia (Ana Hakobyan - preşedinte), Bosnia-Herţegovina (Zdenko Lešic - preşedinte), Franţa (Phillipe Pujas), Germania (Ernest Wichner), Israel (Hava Pinchas-Cohen), Kazahstan (Didar Amantay), Kirghistan (Sherboto Tokombayev - preşedinte), Macedonia (Dimităr Basevski - preşedinte, Ermis Lafazanovski), Republica Moldova (Nicolae Rusu, Valentina Tăzlăuanu), Norvegia (Kjell Olaf Jensen - preşedinte), Portugalia (Anna Hatherly - vicepreşedinte), Serbia (Aleksandăr Gatalica - membru în Consiliul de conducere), Slovenia (Ivo Frbézar), alături de membrii Centrului PEN Român. Printre invitaţi s-au numărat Teodor Baconsky (director în Direcţia Comunităţi Româneşti din cadrul Ministerului Afacerilor Externe), Paul Garde (lingvist şi istoric francez, profesor universitar în Aix en Provence), Mihai-Răzvan Ungureanu (emisar regional al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est), Libuše Valentová (traducătoare, profesor universitar la Praga), scriitorii români Dan C. Mihăilescu, Sanda Stolojan, Dumitru Ţepeneag ş.a.

Joi, 13 iunie, după sosirea participanţilor a urmat o recepţie oferită de Casa Vernescu, prilej cu care Simha Weiss (directorul Casei Vernescu), Gabriela Adameşteanu (vicepreşedintele Centrului PEN Român) şi Nicolae Breban (vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România) au urat bun venit oaspeţilor.

Lucrările conferinţei au început vineri, 14 iunie, la Hotel Bucureşti, cu alocuţiunile de deschidere prezentate de Ana Blandiana (preşedintele Centrului PEN Român), Terry Carlbom (secretar internaţional al PEN Club Internaţional) şi Eugen Uricaru (preşedintele Uniunii Scriitorilor din România).

Prima dezbatere, cu tema Rolul literaturii în prevenirea conflictelor, a fost moderată de Grete Tartler şi Mihai Zamfir. Ideile promovate în timpul dezbaterii au fost implicarea scriitorilor în problemele societăţii, atât în timp de pace, cât şi în timpul conflictelor, păstrarea evenimentelor în memoria publicului şi promovarea unui discurs care îndeamnă la toleranţă.

Tema celei de-a doua mese rotunde, moderată de Gabriela Adameşteanu şi Alexandru Călinescu, a fost Reţelele culturale: un factor de prevenire a conflictelor. Participanţii au adus în discuţie atât reţelele culturale din interiorul ţărilor de unde provin, cât şi pe cele internaţionale. S-a convenit că rolul principal al reţelelor culturale este de a promova şi proteja liberul schimb de idei, mai ales prin intermediul cărţilor traduse şi publicate - o premisă încurajatoare de la care se poate porni în prevenirea diverselor conflicte.

Traducerile ca formă de cunoaştere reciprocă a fost tema celei de-a treia dezbateri, moderată de Mircea Martin. Pornind de la ideea că unele conflicte nu se iscă neapărat din interese economice sau politice, ci şi din cauza diferenţelor culturale, participanţii la această dezbatere au promovat ideea de schimb literar (care se poate realiza şi prin traduceri ale operelor literare în cât mai multe limbi). De asemenea, s-a pus în discuţie şi rolul traducătorului, acela de a fi mai mult decât un simplu intermediar, un factor activ în cunoaşterea literaturii străine.

Ziua s-a încheiat cu o recepţie oferită de primarul general al Capitalei, Traian Băsescu, la restaurantul Casa Doina.

Programul celei de-a doua zile a conferinţei a cuprins un tur al Bucureştiului, prilej pentru oaspeţii străini să afle amănunte despre istoria oraşului. A urmat o excursie la Snagov (incluzând o plimbare cu vaporaşul pe lac şi o vizită la Mănăstirea Snagov, unde oaspeţii au aflat că acolo este înmormântat Vlad Ţepeş). Pe insula din mijlocul lacului a avut loc o masă rotundă informală în aer liber, cu tema Internetul: crearea de evenimente interactive pentru promovarea proiectelor stabilite în cadrul diferitelor întâlniri/seminarii. Moderatoarea dezbaterii, Ioana Ieronim, a pus în discuţie rolul Internetului în cadrul schimburilor culturale, ţinând cont de avantajele pe care le oferă cea mai vastă reţea informaţională din lume. Participanţii au scos în evidenţă necesitatea îmbunătăţirii site-urilor destinate schimburilor literare şi posibilitatea creării unor noi astfel de legături internaţionale. Ioana Ieronim şi Gabriela Adameşteanu au propus crearea unui website al centrelor PEN participante la conferinţă.

 

La sfârşitul zilei, Uniunea Scriitorilor din România a oferit o recepţie la Muzeul Literaturii Române, unde Ana Blandiana şi Terry Carlbom au rostit discursurile de încheiere a conferinţei.

Interesul mass-media româneşti pentru acest eveniment a fost unul deosebit, relatări ale dezbaterilor fiind prezente atât în audio-vizual (Antena 1 - emisiunea Cafeaua cu sare, TV România Cultural, Realitatea TV - o masă rotundă moderată de Stelian Tănase, avându-i ca invitaţi pe Eugen Uricaru şi Ernest Wichner, Europa FM - un interviu cu Gabriela Adameşteanu, cu o săptămână înainte de conferinţă, Radio România Internaţional, Radio România Cultural), cât şi în presa scrisă (Adevărul, Cotidianul, Contemporanul, România liberă, România literară, revista 22). Revista 22 a rezervat acestei conferinţe două suplimente: în cel de faţă se regăsesc discursurile participanţilor la masa rotundă cu tema Rolul literaturii în prevenirea conflictelor şi o parte din cele prezentate la dezbaterea Reţelele culturale: un factor de prevenire a conflictelor, urmând ca suplimentul următor să cuprindă restul dezbaterilor conferinţei (a doua parte a dezbaterii Reţelele culturale: un factor de prevenire a conflictelor şi masa rotundă cu tema Traducerile ca formă de cunoaştere reciprocă). De asemenea, în următorul supliment vom prezenta fragmente din articolele apărute în presă legate de această conferinţă.

Vor reuşi scriitorii să se implice mai mult în prevenirea conflictelor, în urma acestei conferinţe? Răspunsul la această întrebare va fi dat mai târziu, dar cert este faptul că această conferinţă a fost un bun prilej de schimburi culturale şi de discuţii între scriitori din ţări diferite.

Răzvan Brăileanu

 

Deschiderea conferinţei

Ana Blandiana

Le mulţumesc celor care sunt prima oară la o conferinţă a Centrului PEN Român, că s-au hotărât să vină să ne cunoască. Nu mă îndoiesc că, dacă au venit prima oară, vor continua să vină. Le mulţumesc celor care sunt pentru a doua, a treia, a patra oară, pentru că fiecare revenire este o dovadă de prietenie şi, aş zice, chiar o dovadă de iubire. Mulţumesc, de asemenea, colegilor veniţi din inima Asiei sau de la Oceanul Atlantic că se află aici, precum şi celor din ţările din jur şi scriitorilor români din România şi din Republica Moldova, că îşi fac datoria şi sunt alături de noi.

Nu putem însă începe această dezbatere fără să mulţumesc, în primul rând, eu, ca persoană, colegei noastre Gabriela Adameşteanu, care este organizatoarea acestei întâlniri, în sensul că a ales tema şi a făcut enormele eforturi necesare pentru ca această idee să devină realitate.

Trebuie însă să adaug că aceste idei nu ar fi putut deveni realitate fără sprijinul multor sponsori şi, în primul rând, fără sprijinul Uniunii Scriitorilor din România. Pentru PEN Clubul Român, sprijinul USR este important, mai întâi, pentru că este constant şi, în al doilea rând, pentru că dovedeşte unitatea scriitorilor români, ceea ce se întâmplă rar - mă refer la unitate.

Tema acestei întâlniri este extrem de actuală şi se înscrie în seria temelor celorlalte patru conferinţe organizate de centrul nostru, care au avut în permanenţă această tentă de implicare directă în realitate.

Scriitorul şi puterea, tema primei noastre conferinţe, răspundea acelei atmosfere de după anul 1989, când, cel puţin în ţările din Est, cea mai mare problemă a scriitorilor era în ce măsură, după ce fuseseră contra puterii, puteau acum să-şi permită să fie în continuare contra sau indiferenţi. Pentru că, până la urmă, libertatea are diverse faze şi prima ei fază este aceea de a avea libertatea să fii pentru sau contra. O libertate pe care noi, cei din Est, am câştigat-o cu sentimentul miracolului, după 1989. Problema adevărată este însă, dacă o să ajungem vreodată, mai mult, dacă trebuie să ajungem vreodată la libertatea de a fi indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Această independenţă faţă de realitate este, după părerea mea, în acelaşi timp faza supremă a libertăţii, faza cea mai de sus a independenţei de realitate, dar este o fază pe care adevăraţii mari scriitori, cred eu, au refuzat să o atingă vreodată.

Tema noastră de astăzi este o dovadă că nu suntem indiferenţi la ceea ce se întâmplă în lumea în care trăim. Această temă dovedeşte că am înţeles că ceea ce vedem la televizor nu sunt nenorociri care li se pot întâmpla numai altora. De altfel, părerea mea este că cea mai teribilă şi cea mai profundă concluzie a tragediei de la 11 septembrie este chiar asta: că nenorocirile care se întâmplă de obicei în lumea a treia ni se pot întâmpla şi nouă. Lumea civilizată este în aceeaşi măsură o victimă virtuală şi, în măsura în care toţi suntem victime virtuale, nici unul nu avem dreptul să fim indiferenţi.

Până la urmă, problema scriitorului în societate este chiar problema societăţii pur şi simplu: în ce măsură suntem în stare să ne punem în locul celuilalt, să nu renunţăm la adevărul nostru, încercând să înţelegem şi adevărul celuilalt. Răspunsul meu personal este că în măsura în care suntem în stare să iubim. Cred că celebra frază a Sfântului Augustin este la fel de valabilă în morală, în politică, ca şi în artă. "Iubeşte şi fă ce vrei" este, până la urmă, rezolvarea tuturor conflictelor. Iar dragostea este, în mod evident, izvorul poeziei. Nu cunosc în istoria lumii un vers care să se fi născut din ură.

Sper că vom ajunge la concluzia că nu există adevăruri ireconciliabile, există doar oameni incapabili să se pună în locul celorlalţi şi că amintirea suferinţelor omenirii, care este în general izvorul conflictelor din lume, poate, cu inteligenţă şi cu toleranţă, să devină un patrimoniu comun al lumii, capabil să exorcizeze, să salveze şi chiar să nască arta. Eu cred că suntem aici pentru a încerca să facem din literatură o formă de exorcizare a intoleranţei şi din tolerarea fiecăruia de către fiecare un patrimoniu comun al tuturor.

Tema Conferinţei noastre de anul trecut a fost Integrarea, mondializarea prin cultură şi se leagă de ceea ce discutăm noi astăzi. Întrebarea, care este şi concluzia acelei dezbateri, este: ce mondializăm? Terorismul, atentatele, represiunea, cursa înarmărilor? Sau toleranţa, înţelegerea celuilalt, cultivarea diferenţelor, respectul drepturilor omului? La această întrebare va trebui să răspundem şi nu mă îndoiesc că o vom face într-o totală bună-credinţă.

 

TERRY CARLBOM

 

Dear Hosts,

First, may I thank Mme Ana Blandiana and our hosts at Romanian PEN for calling us all together to discuss a topic sadly so topical, and so relevant, at such relatively short notice. I am told by everyone that the person who undoubtedly qualifies as the prime mover of this conference is Romanian PEN’s vice-president, Gabriela Adamesteanu. We offer our profound thanks for this great and much appreciated effort, presenting us with an invaluable opportunity of clarifying our minds on themes extremely central to the fellowship of International PEN.

International PEN would not be what it is without such conferences, which in their turn depend on the energy and dedication of our single Centres in turning ideas into practical reality. International PEN is not a United Nations, not a NATO either, and we command no peace-keeping forces. We are a non-governmental organization, which cannot solve problems which properly belong in the sphere of politics, and indeed we do not even pretend to have such ambitions.

Ours is a task, though, which to me seems no less important. It is to provide a forum where, quite simply, writers can allow themselves to be writers and not politicians. We are as Members of International PEN not even representatives of the countries we come from. We are non but ourselves; writers – who hope to be able to add to international understanding through an exchange of perspectives and ideas. We will inevitably discuss or exemplify through politics, but we will remember that our primary task is to "keep talking"! And we will keep talking, bearing the ethics of our Charter in mind - freedom of speech flourishes best where ethical restraint is allowed to refine the dialogue.

"Freedom of Speech" - not for the sake of preaching solutions or self-glorifying rhetoric, but for the ideal that an ongoing exchange of perspectives can help us find the moral courage to remain true to ourselves - as writers. And thereby support those of our colleagues who, under the pressure of adverse circumstances, are truly unable to be themselves!

I would like to thank in advance our hosts for their great commitment to the values of PEN in arranging this Conference. Thank you.

 

 

EUGEN URICARU

 

Uniunea Scriitorilor din România se află în situaţia fericită de a fi un sprijinitor al unei manifestări de înalt prestigiu şi înaltă calitate intelectuală şi morală.

S-a pus o mică problemă, anume că există această bună relaţie între PEN Club şi Uniunea Scriitorilor din România. Aş da o explicaţie de ce există această bună relaţie între PEN Club şi Uniunea Scriitorilor.

În primul rând, cred că ideile PEN-ului sunt dominante şi în Uniunea Scriitorilor din România. Majoritatea membrilor Uniunii Scriitorilor din România aderă la ideile PEN Club-ului, deci nu există nici un motiv ideologic de conflict între aceste două organizaţii.

În al doilea rând, faptul că PEN Club Internaţional are o atitudine militantă atunci când este vorba de problema libertăţii de expresie îl pune într-o situaţie de conflict în anumite ţări unde această libertate de expresie este încălcată. Nu este cazul României. Deci, iată încă un motiv de bună relaţie între Uniunea Scriitorilor şi PEN Club.

În al treilea rând, în multe ţări din lume asociaţiile şi uniunile de scriitori sunt finanţate de către stat. În România, Uniunea Scriitorilor nu este finanţată de stat. Iată al treilea motiv pentru care trebuie să existe o bună înţelegere şi o bună armonie între PEN Club şi Uniunea Scriitorilor.

Într-o discuţie cu o scriitoare din Israel despre situaţia gravă din acea zonă, această poetă mi-a spus: "Nici nu ştii cât de important este să fii neimportant". Se referea poate şi la plângerile mele că noi suntem într-o zonă marginală a conflictelor, a intereselor mari ale acestei lumi. Dar eu am meditat asupra acestei expresii foarte înţelepte şi spun: din păcate, scriitorii n-au încotro, sunt importanţi. Deci, este în defavoarea lor. Mereu vor fi într-o stare conflictuală. Sunt multe lucruri pe care le ştiu şi mai multe pe care nu le ştiu, dar, prin condiţia lor, scriitorii sunt oameni importanţi.

Deci, cred că subiectul este bine ales. Starea conflictuală are diferite faţete, iar ca ţintă, iată, acum sunt scriitorii.

 

Rolul literaturii în prevenirea conflictelor

 

Oamenii au nevoie de literatură

GRETE TARTLER

 Susţin că literatura este şi va rămâne importantă atâta timp cât vor exista oameni. Oamenii sunt cei care citesc literatură şi au nevoie de ea şi, indiferent ce se întâmplă în lume, vor avea nevoie de literatură. Uneori, şefii de stat citesc literatură. Mi s-a întâmplat să văd o fotografie cu fostul preşedinte Clinton care avea în mână Alchimistul de Paolo Coehlo. Presupun că a şi citit-o, nu doar că s-a fotografiat cu ea. Este o carte care, indiferent cum o consideraţi - unii o consideră un kitsch pozitiv, alţii sunt impresionaţi de ideile acestei cărţi -, propagă binele.Prin urmare, un preşedinte care citeşte o carte pozitivă poate avea idei bune. Nu este inutil să scrii literatură şi nu este inutil să scrii în aşa fel încât să opreşti conflictele.

 

Literatura păstrează memoria conflictelor

MIHAI ZAMFIR

Toată lumea este pentru pace şi împotriva războiului. Scriitorii au de jucat un mare rol pe această temă.

Tot ce poate face literatura este să aştepte să treacă războiul şi să intervină după aceea. Dar există scriitori extraordinari, Claudel, Hemingway, Ernst Junger, D’Anunzio, care au participat la război cu condiţia lor proprie, care au murit în timpul războiului şi care nu sunt mai puţin scriitori decât alţii. În istorie, contribuţia de sânge şi de viaţă a scriitorilor este esenţială pentru patrie.

Ce preferă literatura? Să fie martorul conflictelor, să poată păstra cele mai importante amintiri din războaie, conflicte, revoluţii? Sau să păstreze, din punct de vedere estetic, memoria profundă?

Rolul nostru, al scriitorilor, este modest, dar esenţial. Eu nu pot spune că, într-un război, un plutonier cu puşcă este mai important decât un regiment de scriitori. Literatura preferă să păstreze memoria conflictelor. După război, scriitorii au ocazia de a deveni oameni normali, de a participa ca simpli cetăţeni la viaţa planetei. Apoi vor vedea ce vor face cu această experienţă, dar, pentru moment, trebuie să rămână puţin mai modeşti.

 

 

The Word is our Weapon

ANA HATHERLY

 

The main topic proposed for discussion during this meeting - Literature in a conflictual environment. The role of literature exchanges in the prevention and alleviation of conflict - clearly summarizes the major preoccupation not only of contemporary writers but all those involved in cultural affairs, specially in countries of minority languages.

This topic has been central in several debates, some of which I have attended recently in different European countries, illustrating an increasing anxiety due to the rapid withering of traditional values as a consequence of demographic growth, ecological degradation, escalation of war and intolerance, and above all the dominance of an economic power called now globalization.

During the last decade International PEN has paid a great deal of attention to the problem of translations from minority languages, creating the Committee for a Programme of Translations and Linguistic Rights, of which I was Chairman. This lead in 1998 to the publication of a Universal Declaration of Linguistic Rights, in which the survival of minority languages was a main concern.

The root of the problem is now, as before, in question the survival: survival of the individual talent, survival of an idea of culture, survival of the world as we have known it. Many questions can be asked in this context. For instance:

- What role can literature really play in the conflictual contemporary society?

- Can the old concept of literature as spiritual marchandise (ropica pneuma) survive in a world dominated by economic interests, which have transformed the cultural affairs in an industry like any others?

- What is the place of the individual talent in a context tending to level down differences, submitting all to the dominating standards dictated by the dominating values of dominating societies and their dominating languages?

An International Poetry Meeting took place just last week in the islands of Porto Santo and Madeira, in the middle of the Atlantic Ocean, being organized by the Portuguese PEN together with the local Officials. The theme for that Meeting, which was debated in several round tables, was: Que farei com tanta guerra? (What shall I do with so much war?).

Of course the debates has not produced any radical solutions to the problems that affect our contemporary society, but we were nevertheless able to agree on several points, as: while Adorno was wrong when he wrote that after Auschwitz no more poetry could be written, and our own existence all over the world as poets proved it, the main responsability of the poet, the writer, the artist, both as a creative person and as a citizen, is towards life, therefore its main job is to oppose death under whatever, guise it may appear: war, strife, conflict, all forms of violence, intolerance, annihilation.

One thing is true: To achieve survival we must fight. Our weapon is the word. The word has many edges. It is up to us to use them.

 

 

Trials against literature in Turkey

KJELL OLAF JENSEN

 

In April this year, a Scandinavian delegation went to Turkey to observe a couple of trials against literature and freedom of expression.

According to the Human Rights Foundation of Turkey, which is a Turkish organization, there were 456 such trials in the country during the year 2001.

The delegation mainly went to observe the trial against the Swedish-Kurdish author Mehmed Uzun, who was accused of having violated the Turkish Security Law by committing separatism and instigating to terror in a speech held in front of 6.000 listeners in the mainly Kurdish city of Diyarbakir on the banks of the river Tigris in south-eastern Turkey in January 2000. In this speech, Mr. Uzun’s message was that Kurds and Turks should live as brothers and friends in one and the same nation. For this, he risked up to 15 years’ prison.

The delegation consisted of seven Swedish lawyers and publishers, one member of Swedish PEN’s board (the writer Peter Mossige), one member of the Danish Artists’ Council and five members of Norwegian PEN, among them Mehmed Uzun’s Norwegian publisher, one of the country’s best cultural journalists and the writer Thorvald Steen, who also is an internationally recognized expert on Turkey - plus Norwegian PEN’s vice president Kirsti Blom and myself.

We had some days in Istanbul before the first trial we were going to observe, namely the trial against Mehmed Uzun’s Turkish publisher, Mr. Hazan Öztoprak from the publishing house Gendas, who was accused of having published a book of interviews with Mr. Uzun. Ten passages from the book were found to be in violation of the Security Law; the worst one runs as follows: "I am a Kurd, I come from Turkey. And I am a Scandinavian, I come from Sweden". This terrible book was forbidden by Turkish authorities during the Book Fair in Frankfurt last October, and both the International Publishers’ Association and German PEN made a scandal about this at the Book Fair.

We took the extra days in Istanbul to make some contacts - we saw the publishers in question, their lawyers, and some key journalists. We also met Mehmed Uzun’s Kurdish publisher, an extremely courageous man by the name Abdullah Keskin who usually has eight or ten charges against him any time, but who was not to appear before the court just now. We saw to it that our presence got as much coverage in the press as possible - of course, only the non-Turkish language newspapers could bring actual articles, but all the same, the authorities should know that the trials would be watched.

The trial against Mr. Öztoprak was conducted before State Security Court No.6 in Besiktas, Istanbul on April 16th. After having seen the impressive crowd of foreign observers in the small court room and called the two witnesses (Mehmed Uzun and the literary critic Ömer Türkes who had written the preface to the book of interviews), which took ten minutes altogether, the judges declared that the trial was adjourned until 20th June, to give the prosecutor time to study the case (he had only had six months) and to decide whether he should put charges against Mr. Uzun and Mr. Türkes as well.

After this very short trial indeed, we left the court and stood a while outside discussing with the national and international press, while people who were accused in other trials arrived in chains in heavily guarded prison trucks from faraway villages and towns.

Next day, we left for Ankara, where we had meetings with the Scandinavian ambassadors to hear what our embassies could do with these trials against literature and freedom of expression. The participants from Norwegian PEN took the responsibility for persuading the Norwegian ambassador, which turned out to be extremely easy - the Embassy having already established a tradition to monitor these trials as far as possible for a small embassy with only five employees. The Swedish ambassador was herself going with us to Diyarbakir to be present at the trial against Mehmed Uzun, since he was a Swedish citizen - just as the Swedish Consul General in Istanbul had been present at the trial against Hazan Öztoprak.

When we arrived at the State Security Court No.4 in Diyarbakir on 19th April, it turned out that the trial would be some three hours delayed, which gave us time to be present at another trial before the Criminal Court of Diyarbakir, against a group of medical doctors - physicians - who were accused of having established a rehabilitation center for torture victims, without permission. Here, the prosecutor openly expressed his astonishment at the many foreign observers present. The doctors were acquitted; but another charge against them, of having been found in possession of one copy of a magazine which was prohibited not in Turkey, but in Diyarbakir, and of some dubious medicines which had been sent as test material from some pharmaceutical company, was passed on to a higher court.

Then came the trial against Mehmed Uzun, and now the judicial authorities knew in beforehand that this trial would be closely followed by foreign writers, publishers, journalists and embassies. Mr. Uzun was allowed to read a 20 minutes’ speech which had been widely circulated in English in beforehand. In his speech, Mr. Uzun underlined what he saw as the role of literature, namely to build bridges across conflicts and bring understanding between different peoples all over the world.

After having heard this speech, the prosecutor declared that the whole process was a misunderstanding for which he personally had no responsibility, since it was not he who had taken it up. He thus withdrew the whole charge against Mehmed Uzun.

What decided the judicial authorities to withdraw these charges? Was it Mehmed Uzun’s eminent, peaceful speech? Did an intelligent prosecutor realize the absurdity of the task he had been given? Was it the massive international press campaign(s)? Was it the great number of foreign observers, Swedish ambassador in front, in the court room?

I do not know, but I should wish I did. The title of this conference is "The role of literature in prevention of conflict" - which was also the theme of Mehmed Uzun’s defense speech in Diyarbakir, where his future as a free man was literally at stake. I wish to see a world where literature really can play its role to prevent conflicts; but to reach that stage, it seems to me that we must first prevent conflict - makers from destroying literature, from destroying publishers and from destroying writers.

That is why I am going back to Istanbul the day after tomorrow, to be present in the State Security Court room at the trial against a man whom I have learned to respect, admire and love. It is people like Hazan Öztoprak at the publishing house Gendas who are fighting for the right to freedom of expression, with their own, personal freedom being at stake; it is people like Mr Öztoprak who can teach us what this fight is about. The very least thing we can do is to support them, to show them that they are not alone, and - not least - to show the authorities in countries suppressing the right to freedom of expression that these people are not alone. That is why I shall be present at the State Security Court on the 20th. I have also persuaded Eugene Schoulgin to go with me - which was not at all difficult.

And Turkey alone brought 456 Hazan Öztopraks and Mehmed Uzuns to court only during the year 2001.

I think Bucharest is one of the best places in Europe to mention these sad affairs, since you know better than most what it is all about.

 

The role of literature in cultural exchange

DIDAR AMANTAY

Sometimes the book is equal to the definition of the culture as a high achievement of human civilization. And then the treatment of culture with care is being equal to the saving of book reading tradition. The book is a basic culture element.

Global events after the dissolution of the Soviet Union on the territory of ex-red empire showed how vulnerable the book reading is. People forgot how to read classic literature and stopped being able to the artistic knowing of the modern world. They transformed from the transformation authors to the main heroes of the central dramatic events. The book destiny didn’t interest readers anymore, they had to save their own lives. High culture became the victim of the transit economy.

Of course, there are people who will advance the culture in any time. They became unprotected and they are turned to be victims of those impetuous events that they could understand and comprehend with opening road to the future. I would name them the eternal minority of the advancement.

Today in Kazakhstan this minority is fighting for real culture that includes the eternal human ideals. It is high esthetic sunken in love and expressed in great beauty. The beauty is being improved in consistency and laconic. Its form becomes smaller and smaller transforming in some symbols and signs.

As always the majority resists to the development, rounding up the most steady aspiration and the minority has to breach the way through such opposition. Today in Kazakhstan culture it is expressed in mass looking to the mid-centuries, creating mythological national history and in archaization of common culture. Returning to the cradles is not repeating of past, it provides the new way of the culture development.

The spring boils over in beginning of its way.

At the same time in Kazakhstan community there is one more group related to the majority of mythological history. They are new rich kazakhs trying to hide sources of their wealth and nation. They present another mythological history, history that raised as a family history in the context of taking the independence by the national state.

There are thin community layer of soviet culture carriers that became a thing of the past between eternal minority of the present and steady majority of the past history. This culture will possibly disappear from the historical arena together with its carriers.

In such a cultural situation we can understand that the majority of mythological national history is determining the state ideology in the community. Modern mythological histories differ from historical myths by their destroying consequences. That’s why the promotion of the modern national myths becomes the rescue of the national history and culture: nation mustn’t live with closed eyes.

The role of literature in modern world must be the searching of different styles and trends. This situation liberalizes the culture and helps to be understood by others and to understand others. The culture becomes open as inside ethnology and in the whole world.

 

 

Literature as a common currency between nations

SHERBOTO TOKOMBAYEV

 

Not to Increase his Sorrow, but to Bring Gladness...

Not once a writer’s destiny is the same: they became heard after their death.

The same thing is in the literature too: only it fully absence with cruel probability shows all problems of incomprehension and enmity, which are accumulating and being expressed in clashes and oppositions.

Kyrgyzstan is an international country. There are more than 80 nationalities and nations living in Kyrgyz Republic. And every nation has it’s own language and it’s own culture. But there is a common mentality of the Central Asia. They speak Russian with neighbors, think in Kyrgyz and sing Uzbek songs under the purl of small rivers ... What is the Kyrgyz literature?

It happened that the departure from Kyrgyzstan to a world reader was through the Russian language. And for people from different nations was also very easy to speak between each other use only one common language without forgetting their own. Once I was asked why, being a Kyrgyz, I write in the Russian language? If in 19th century during the colonial wars, not Russia, but  the Great Britain had achieved its geopolitical goals, I, as the majority of others writers, would had begun to write in English.

And after all I will never cease to be a Kyrgyz.

Central Asian writers and scientists, such as Usuf Balasagunski, Abu Nasyr Al Farabi were writing in Arabic, and Mahmud Kashgari - in Farsi. There is no importance in which language an author calls the reader. The main thing is that people get close not only to the same fate, traditions or place of living, but to to all common mankind values - dreams, hopes, aspirations (desires), traction for world cognition.

Kyrgyzstan is situated on the crossing of the caravan paths of the Great Silk Road, like a substance of many cultures, philosophies, religions and became a frame for wonderful ornament made from absolutely different cultural phenomenon. And it is not surprising that that Kyrgyz Mountains named Ala-Too means in the Kyrgyz language the motley mountains. So the design will appear in future...

Today the Kyrgyz Republic is "basking in the sunset beams" of the "Manas" millennial epos great narrators - Sayakbai Karalayev, Sagynbai Orozbakov and of the classics of Kyrgyz literature from past century - Aaly Tokombayev, Alymkul Osmonov, Joomart Bokombayev.

A small number of names of Kyrgyz writers from 21 century may be transformed in the future into one of the greatest tragedy in our country. Every area without books became free for ethnic and religious speculations, political mistakes with a result of uncivilized discussions.

The main idea of any real creation, which gives immortality to everyone who touched it, is to help in learning yourself that you are like all the others who came to the world to bring goodness, to learn how to communicate in misfortune and gladness.

 

Sleeping Bison (Near Berlin Wall)

 

I am sleeping all the time... I see different dreams... My dreams are my life.

I am living in a reservation. I was born and grew up there. I understood that I want to go out to live behind fences and barriers in a unclosed country. I love my land; I know it as I know a loved woman and I know it more than I know myself... My country has a simply name - WORLD.

Have you ever seen the sky? No? It’s a pity. I haven’t seen the sky before. I thought that Kyrgyz sky is differ from, for example, Scandinavian... You understand me, two different parts... But if you can divide the land by walls and borders, you can’t do the same with the sky. Of course, you can draw an imaginary line on the sky like a trace after a reactive plane... It is a bad story, you see. The real wall of any thickness and height may be break. But it is impossible to break it in the mind, because such "walls" existing in every mind are unbreakable. And it calls the reservation of the heart.

We are governed by different Gods. Because of them we are killing each other to impose our own illusions to people as poor as we are. Everybody has their own life... But after death all of us return to the common loved God. The white rose is not worse than the red one...

...A friend of mine looking to the low and silver Finnish sky whispered with a melancholy to motherland: "It’s the real, the Belarus..."

- Yes - answered I -, The Kyrgyz!

- Tell me about that. I was in Kyrgyzstan and saw the sky high and blue.

- I didn’t know that we have our own sky...

- I am not meaning that... - He smiled.

- I understand...

- Good!

It was wonderful to be two men under one sky and friendly rain...

May be it’s necessary to see stars, white clouds floating across the blue sky... And then you understand that there is no need to break someone’s wall to build yours, stronger walls... Freedom is not the big concentration camp. It is simply the full absence of reservation. It is no necessary to conquer the freedom if you have it. It is the same thing as cleanness, when you must keep it in the house and throw away dusts in time...

Freedom is now and freedom is there. The every thing it wants is only to be realized... And have a little sky...

But I am sleeping... My dreams accomplished my life. And I hate that dream. I am living in the reservation? Do you like to live in the reservation?

 

 

A Solution in Prevention of Conflicts or a Sweet Dream?

ZDENKO LEŠIC

 

I am coming from a country which recently languished under the horrors of a war in which more than two hundred thousand people were killed, more than two million expelled from their homes, more than twenty thousand women raped. Now the country lives in peace. However, the shadows of the recent past are still hanging on. The wounds are still burning. The wise people say that the wounds could be healed by time, prosperity and education. It might also be that literature could play an important role in healing the wounds. That it could even act as a powerful mean of prevention, as the title of our talk suggests. However, the implications of such a wishful humanistic project are not self-evident. And its validity could hardly be proved historically. For example, in the pre-war Yugoslavia literature indeed appeared to be a sort of "common currency" between the nations that formed the state: the works of any literary significance, regardless of authors’ national origins, circulated indiscriminately all over the country; Montenegrian prince-bishop Njegoš was our poet as much as Prešern, a Slovene, Croat Ujevic as much as Crnjanski, a Serb. But, as we all know, it did not prevent ethnic conflicts, neither it alleviated the horrors of war. On the contrary, many believe - not without reason - that literature fostered eagerness of the warriors in ethnic cleansing, mass liquidations and merciless persecutions of those who did not belong to their nation, who were others. Therefore, I think, we have to reconsider our proposition. Instead of burdening literature with a goal that is not inherent in its nature, we should re-examine our own frame of mind and reformulate our attitudes, especially to others. However, it is exactly where literature could help: in re-shaping our frame of mind in a case when others are concerned.

People have always talked of themselves and of others. However, while doing it, they have always taken an antithetical position, from which we represent "a measure of all things", because we are those who define what is normal, usual and correct, while they, as others, take their place outside our system of norms, because they are different from us and therefore present a deviation from normal, usual and correct. It is needless to stress that it is the position wherefrom the stereotypes have always been generated, stereotypes with which people think of other races, other nations, other social and religious groups, and other linguistic communities. In each of these cases that what ideally should be a whole (family, society, state, nation, mankind) disintegrate into parts, which are regarded as others to one another. Moreover, each of the parts sees itself as a norm, and others as a deviation of the norm. Such an attitude usually is not a matter of choice, but of unconsciousness. However, when it becomes a political choice, it activates unconscious drives in people, who then tend to unite against others, seeing them as a threat. In that way a primordial human instinct becomes an instrument of political manipulation. A natural uneasiness in front of those who do not belong to our group, who are others and who seem different, transforms into hatred and turns into rage, which gradually leads to violence. It is exactly the mental process which caused the explosion of violence in the ragged Bosnia during the war. (It was only recently that this deeply rooted men’s attitude towards others became the object of a theoretical scrutiny, so much so because these mental processes of a categorial exclusion of individuals, groups and races from a system of normality, by placing them in a category of others, has been one of the ideological mechanisms which maintains status quo in society).

Once again I have to return to Bosnia, a country which for five years suffered unthinkable atrocities. In the time preceding the war, when the multiethnic state of Yugoslavia was falling apart, we abandoned, as false values, ideas of "brotherhood and unity", of sameness, of unitary identity. We abandoned the idea since we began to feel that it was just a nice dream, a mirage, Yugoslavia had been created of. Now, the time has come to abandon the opposite idea, the idea of otherness, which implies the notions that have been considered exclusively in terms of binary opposition: we and they, often with a Manichaean division and inevitable ethical overtones: we are the best, our religion is better, our people is the oldest, our women are the prettiest, our countryside is the most beautiful, and so on, in a numerous, equally self-deceptive comparisons with others. It is the time to abandon that idea, because the modern human condition is emblematic of the heterogenecity of contemporary culture. What characterizes the contemporary cultural moment we inhabit is a recognition that notions of unitary identity are no longer viable, and that the implications of these notions are no longer viable either. We should not think along the line of "us and them" any more, because neither the notion of we nor the notion of they is nowadays based on a unitary identity. In Bosnia, for example, all Croats are not members of the Croatian nationalist party, neither do they all speak the same tongue; all Serbs are not Chetniks, neither do they all write in Cyrillic alphabet; some Bosnian Muslims don’t mind eating pork, and many of them prefer to travel to Paris than to Jeddah.

As a modern postcolonial critic (Homi K. Bhabha) pointed out "the model for political change today lies in the rearticulation, or translation, of elements that are neither the One not the Other, but something else besides, which contests the terms and territories of both". This notion of hybridity, or something else besides, is far removed from a quasi-Hegelian notion of synthesis or transcendence. Rather it draws on Bakhtinian notions of polyphony and the carnevalesque. No one today – nowhere in the world, not even there in Bosnia - is purely one thing. Labels like Serb, or Woman, or Muslim, or Catholic, or social-democrat, or communist, are no more than starting-points, which, if followed into actual experience for only a moment, are quickly left behind. As soon as we start talking about individuals, concrete human beings, we have to forget stereotypes about Serbs, women, Muslims, Catholics, Chinese, and recognize an unrepeatable individual features of every human being. The dynamism of the modern world has consolidated the mixture of cultures and identities not only on a global scale, but in every corner of the world, and not only in every country and every national culture, but inside every individual as well.

However, paradoxically, many people are still inclined to believe that they are only, mainly, exclusively: white, or black, Western, or Oriental, Muslim, or Christian, Croat, or Bosnian, socialist, or nationalist, liberal, or democrat, and so on. Of course, no one can deny the persisting continuities of long traditions, sustained habitations, national languages, and cultural geographies, but there seems no reason to keep insisting on their separation and distinctiveness, except fear of others, of their domination, or even of contamination by something different, a fear, which is deeply rooted in prejudice towards the Other. As if all human life were about staying with one’s own kind.

Edward Said is right:

"Survival in fact is about the connection between things; in Eliot’s phrase, reality cannot be deprived of the «other echoes (that) inhabit the garden». It is more rewarding - and more difficult - to think concretely and sympathetically, contrapuntally, about others, not trying to classify them or put them in hierarchies, above all, not constantly reiterating that «our» culture or country is number one (or not number one, for that matter). For the intellectual there is quite enough of value to do without that".

Again, it is exactly where literature could help, not as a common currency (an intellectual Euro), but as a powerful revelation which convey an awareness of the hybridity of the human race, of the heterogeneity of modern culture, of the polyphony of our culture, and above all not only of multiethnicity but also of the multifariousness of individual thoughts, feelings, dreams, and personalities. What else but literature can show that all that has existed, and has to exist, even among us, even in our neighbourhood; and there, in the Balkans, more so than anywhere else? What else but literature could create an environment wherein diversity will be accepted as richness of Mankind, in the same way as diversity in Nature is seen as richness and beauty of the World which has been given to us?

 

 

Is it just the illusion?

IVO FRBÉZAR

 

At the end of Thomas Mann’s novel Der Zauberberg (The Magic Mountain), young Hans Castrop is descending from "the magic mountain" (highlands) back down (in lowlands). He is entering the new world, full of "moist air". He is entering the lowlands with war going on. Thomas Mann started to write his novel in 1912 as a social and satiric work and he needed ten years to finish it (during and after the war). His novel transformed into apocaliptic afterwar literature.

But this is not the only novel which was transformed by the war. Let us remember Joyce’s Ulysses, Proust’s Search for the Lost Time and many others. Four years - between 1914 and 1918 - have transformed the literature.

Around 80 writers of different nationalities drove around Spain in a caravan of cars as a part of second congress of international writers association in June 1937. A lot of people, even the most simple ones, cheered them with "Viva los intelectuales!". At that time Ernest Hemingway was reporting from the trenches, he wrote about the front on the river Soca (which is today a Slovenian territory), where the Italians and Austrians were fighting. "If we can win here, we can win everywhere", thought Robert Jordan, the hero of Hemingway’s novel For Whom the Bell Tolls. 27 German writers were supposed to fight against Franco in Spain, including the author of pacifistic novel War. Even Antoine de Saint-Exupery was one of the war reporters in Spain. We could say that the bloody civil war "supplied" a lot of poetry and prose (for example: Auden’s Spain, Malraux’s Hope, previously mentioned Hemingway’s For Whom the Bell Tolls and a lot of others not necessarily less known authors and literature).

Hemingway’s Robert Jordan’s story ends with a hero who is crippled, destroyed and expecting the inevitable death. No war is pleasant and that includes the revolutionary ones. Political wars are especially cruel and dirty. And the civil war has, as people say, revitalized western literature!?

And the World War II? This war left behind rather altered world map - politically, ethically and also if we look at the arts. Quite a lot of literature was "born" in its shade. Generations of writers tend to return to following thematics: battle for humanity, ethics and the meaning of life and meaning of virtually everything, which presents a gigantic load for this grotesque century. One could ask himself, where is God at this horrible time (as did Günther Grass or Wiesel in Memories from Auschwitz or Czeslaw Milosz in the poem The Poor Christian is Looking Around Ghetto).

Facing the horrors of war literature is at its best in the role of witness, truth teller, as the one who describes personal stories - literature is full of elegic poetry describing the deceased, friends, murdered relatives or the loved ones, people killed in the combat; poetry mourning about demolished cities all the way to Hiroshima (in Nobuyuki Saga’s poetry).

World War II ended in 1945. A whole lot of writers were forced to be silent in Germany in the postwar period. However, there were some opposite reasons, why a lot of writers and poets needed to be silent in eastern parts of Europe, including Slovenia, where I come from. Therefore it is quite reasonable that people are interested in the work of the writer and poet Igor Torkar and his memories of Goli otok, where he was imprisoned as a political prisoner. People read also the poems of Edvard Kocbek, who participated to a revolutionary battle or the stories of Drago Jancar, a well known writer today, who describes relations and the fall of "communism" (he also analyses reasons for the fall) in our country.

The Germans aren’t supposed to feel responsable for their ancestors’ crimes, although it is still dangerous to lower the value of their sins half a century after World War II. Günther Grass (who was once even called a traitor of his own nation) in Germany was recently opposed by Martin Walser, who has had "enough of concentration camps and ongoing mentioning of German guilt". He wishes to liberate Germans of feeling guilty. If we remember six million dead Jews and other victims of war on different fronts - is that possible at all?

Let this rather long introduction lead us towards today’s theme - The Role of Literature in the Prevention of Conflict. I am aware of the fact that I have deliberately concentrated myself on war thematics, a bit less on the revolutionary one which was also mentioned in connection with Spain. Yet - aren’t wars presenting one of the biggest conflicts among people, nations, religions? How mighty can the "literature" be in this context, how powerful is it, what can it do, change, fix? Is it supposed to be somekind of the "world policeman" (this also stands for either the writer or the poet), should play the role of the United Nations? Isn’t that a bit pretentious or just self-liking thinking?

When writers meet, they (we) often like to debate about so called "big" things and even though we are aware that we definitely aren’t the world’s saviours, we continue to read and tell about different (including moralistic) global happenings. We tend to be above the politics, we like to say a few sentences about it (not in its favour) and then we simply continue with our everyday life.

So, what does the mirror, offered by us to the society and individuals, look like? Does the society, do the readers see (in literature as the mirror) the complexity of social’s conflicts, human relations, people as individuals? And if we go back in to the literary history: wasn’t it writer/poet the one, finding himself in service of the national interest? So called "rightfull fight" - wasn’t it usually glorified, heroes and opponents national heroes in national literatures (not to mention that the religion was often the reason for glorification or conviction - let us only remember Salman Rushdie). I wonder, how yesterday’s friends and colleagues Jewish and Pallestinian writers, think and write today? How should we understand intollerant big countries’ behaviour, towards all that is different, different cultures and different democracies - that especially stands for the United States?

And now let us pay attention to the essential question: is the literature able to influence on conflicts or even to prevent them - all the way from first written words, to the Illiad and the Odyssey, mediaeval novels (about kings and knights), War and Peace, Anna Frank’s  Diares, Memories from Auschwitz, novels From Here To Eternity, For Whom the Bell Tolls, all the way to the modern (film, yet simptomatic) Star Wars. Or does it (maybe) accelerate conflicts? I guess that nobody took from dusty cultural history’s treasure room so excellent as George Lucas did. Is revolutionary spirit supposed to suit only to "young and childish souls"? Modern knights in new and futuristic disguise and in brand new time and era. Dusty world literature treasure room is a paradox evidence, how we aren’t able to learn from it. But we still write, hope and hope...

Is it just the katharsis or is it something else? Is it only a provocative and dearing or just a nihilistic conclusion and statement? Or is it just our behaviour and our thinking that everything is far from hopeless, our thinking towards easing the conflict or after the conflict but definitely not preventing it? For it most certainly does not prevent it!

 

P.S.: My contribution does not tend to be a study (afterall for a true analyse there simply wasn’t enough time and an analyse probably isn’t needed for this very occasion). But most certainly it offers an opportunity to think about today’s thematics - and to question about it. And even questioning (and self-questioning) about it means a relevant progress (pathetically: for the humankind).

Whether it gives us certain answers and prevents conflicts - this remains a question.

Is it just the illusion?

 

Le témoin des traces de la guerre

(à propos du conflit yougoslave)

PAUL GARDE

 

Je n’ai pas été, à proprement parler, témoin du conflit yougoslave. Quelques canonnades entendues par hasard, à Karlovac, Visoko ou Sarajevo, ne comptent pas.

Je ne suis pas journaliste, ni militaire, et je n’ai pas fréquenté les champs de bataille ni les lieux des massacres. Mais, familier de la Yougoslavie depuis près d’un demi-siècle, connaissant ses langues, ses cultures et son histoire, j’ai beaucoup circulé dans les pays en guerre, Croatie et Bosnie, au cours des dernières années, avec la volonté de voir, de m’informer et de comprendre (une petite partie de cette expérience est consignée dans mon Journal de voyage en Bosnie-Herzégovine, Strasbourg, La Nuée bleue, 1995). J’ai été témoin non pas de la guerre, des crimes et du génocide, mais des traces qu’ils ont laissées: traces matérielles dans les paysages urbains et ruraux, traces humaines dans le sort et la parole des gens. J’ai été ainsi amené à réfléchir sur ce que doit être le comportement, sur ce qu’est la responsabilité du témoin des traces, du témoin indirect que j’ai été.

Quelques exemples évidents nous enseignent tout de suite ce qu’un témoin ne doit pas être. Il y a le faux témoin, comme jadis Curzio Malaparte, lorsqu’il raconte dans Kaputt comment il fut reu en 1941 par le dictateur croate Ante Pavelic et aperçut dans son bureau un panier qu’il crut d’abord "plein de fruits de mer", mais dont son hôte lui aurait dit "avec son bon sourire las": "C’est un cadeau de mes fidèles oustachis; ce sont vingt kilos d’yeux humains". Fait impossible physiologiquement, fait démenti plus tard par le seul tiers présent à cette entrevue, et renié des années après, dans une conversation, par Malaparte lui-même...

Qu’importe, le faux témoignage a depuis longtemps pris son essor par le sortilège du style, il imprègne les esprits, il alimente les propagandes. La mémoire d’un fait historique irréfutable et tragique: le génocide réellement commis par les oustachis est profanée, ravalée au niveau anecdotique et racoleur du sadisme individuel, et par avance se trouve justifié le sadisme des futures vengeances....Il est difficile de faire plus de mal en moins de mots.

Il y a le pseudo-témoin, celui qui n’a rien vu, mais veut parler quand même, comme Peter Handtke dans son Voyage hivernal vers le Danube, la Save, la Morava et la Drina (Gallimard, 1996). Cinquante pages de polémique encadrent soixante pages de récit. Et peu importe que l’argumentation soit futile, l’essentiel est qu’elle n’a aucun rapport avec le récit qu’elle enserre et qui est censé l’étayer. L’auteur, parcourant la Serbie épargnée par la guerre, n’a pas vu plus de réalités propres à éclairer son débat que s’il avait fait simplement son jogging matinal dans le parc Monceau. Son livre à thèse (Justice pour la Serbie, dit le sous-titre allemand) est un non-témoignage.

Il y a le témoin bâillonné, comme cet officier français qui signe en 1994 un article dans une revue militaire sur ce qu’il a vu à la FORPRONU: une ville surmontée d’une forteresse, plus loin un bras de mer, des gardiens, des prisonniers... Mais pas un nom propre, pistes brouillées, impossible de savoir qui fait quoi. Pourtant le lecteur qui connaît la région identifie facilement les lieux et les gens: la ville de Knin, puis la "mer de Novigrad", toutes deux en zone alors occupée par les Serbes; donc des gardiens serbes, des prisonniers croates, retenus au mépris des accords que l’ONU était censée faire respecter. Pourquoi laisser le lecteur moins averti dans l’ignorance? Quelles consignes venues d’en haut ont châtré ce témoignage? Heureusement d’autres Casques Bleus de grade plus modeste étaient moins réservés. Je pense au récit aussi sobre que bouleversant que m’a fait en octobre 1992, en se cachant, un jeune soldat du contingent alors en permission en France sur les massacres de Bosniaques par des Serbes dont il avait été témoin sur la rive bosnienne de l’Una, alors que son unité stationnait sur la rive croate, non loin de Donji Lapac... Le vrai témoin, c’est donc celui qui dit vrai, qui apporte des faits pertinents, et qui appelle les choses par leur nom. C’est aussi celui qui sait, comme l’historien, éviter tout déséquilibre entre le fait brut et son contexte. Le témoin du fait brut qui ignore le contexte est égaré comme Fabrice à Waterloo.

Rien n’est plus dangereux, pour celui qui a eu connaissance d’un fait isolé, que de le généraliser abusivement. Il y a là un mécanisme constant dans les communautés en guerre. Dans chacune ceux qui ont subi des atrocités en parlent constamment autour d’eux; ceux qui en ont commis n’en parlent jamais. Ainsi chaque groupe ressasse constamment les violences subies par les siens, et ignore celles qu’ils ont perpétrées. Chacun se persuade que seuls les autres sont coupables, et que son propre camp est blanc comme neige. Cet effet est amplifié par les médias et la propagande, mais il jouerait même sans eux, rien que par le bouche à oreille. Le témoin étranger peut en être victime si, volontairement ou du fait des circonstances, il n’entend qu’un son de cloche. Il doit être à l’affût des indices divergents, et dans chaque zone prêter l’oreille aux minoritaires, si facilement réduits au silence.

Inversement, la connaissance vraie ou supposée du contexte, l’idéologie peut étouffer le fait brut. On accepte ou on refuse d’ajouter foi à un fait attesté en fonction de ce qu’on sait ou croit savoir de la situation. "A Livno, ils m’ont chassée de ma maison", dit une Bosniaque musulmane («ils», ce sont, bien sûr, les miliciens croates du HVO, maîtres de la ville). Un Croate de Livno, à qui ces paroles sont rapportées, affirme péremptoirement: "Elle ment". Enquête faite, de telles expulsions ont bien eu lieu à Livno, et en grand nombre.

La passion, la peur, la haine engendrent des mythes, des rumeurs fantasmatiques dont il faudrait analyser l’origine et le cheminement, comme Edgar Morin l’a fait pour celle d’Orléans. "Dans tel village près de Bugojno, me dit un prêtre catholique à 100 km. de là, les Musulmans ont cousu le curé dans une peau de cochon avant de le tuer". À Bugojno je me renseigne auprès d’autres catholiques: le curé en question est en parfaite santé. Un journaliste français m’apprend comme une grande nouvelle que, selon des villageois serbes, on met en vente sur les marchés des villes musulmanes des paniers d’yeux serbes. Ah, ces paniers d’yeux! Ni lui, ni ses «informateurs» ne savent que ce prétendu scoop a une origine littéraire vieille de cinquante ans, le fameux texte de Malaparte cité plus haut. La peau de cochon, les paniers d’yeux... Décidément tous ces fantasmes ont un air de famille.

Une fois les légendes balayées, il reste mille traces réelles à observer. Le paysage peut être lu par qui connaît ses antécédents. Traverser la Krajina en octobre 1995, deux mois après sa reconquête par l’armée croate, était un spectacle hallucinant: sur 250 km, entre Karlovac et Sibenik, aucune vie; hors des rares villes on ne voit pas une maison intacte. Mais d’un village à l’autre l’aspect des ruines n’est pas le même. Dans certains, les maisons sont complètement affaissées, réduites à des tas de pierre. Ce sont les villages croates que l’armée et les milices serbes ont fait sauter à l’explosif en 1991 lorsqu’elles ont chassé leurs habitants. Ailleurs, plus souvent encore, les murs sont debout, mais les maisons sont brûlées de l’intérieur et entièrement désossées. Ce sont les villages serbes, dépouillés par les pillards croates après la fuite de leurs habitants devant l’armée croate en 1995. L’histoire tragique de ce pays désertifié, deux fois "nettoyé", se lit à livre ouvert sur le terrain.

L’inventaire des lieux de culte est aussi plein d’instruction: parking remplant une ancienne mosquée (Bijelina, zone serbe) ou pelouse à la place d’une église catholique (Glina, id.), mosquée béante et trouée (Zepce, zone croate), monastère orthodoxe détruit (Zitomislic, par les Croates en 1992) ou déserté, mais laissé intact (Krka, par les mêmes en 1995). Et ainsi de suite à l’infini. La tolérance plus grande se lit dans le paysage de la zone bosniaque musulmane.

Les traces marquent aussi les hommes. Ne parlons même pas des récits des rescapés des camps, des témoins directs, des expulsés: combien en ai-je entendu! Mais il y a aussi ce qui reste, et d’abord la peur. Nul ne se sent vraiment en sécurité là où son propre peuple n’est pas au pouvoir. On peut lire les annonces pour échange d’appartement, ou rencontrer ces gens qui se déplacent pour chercher un nouveau logis dans une zone plus sûre: ainsi se poursuit insidieusement le nettoyage ethnique. Et la peur de l’avenir: "Pour moi, tout va encore, mais mes enfants doivent-ils rester ici, pour subir une autre guerre dans vingt ans?".

En même temps on observe aussi la nostalgie et la soif de la cohabitation: l’immense joie des retrouvailles, les embrassades entre amis d’ethnie différente que la guerre avait séparés; les efforts faits pour se transmettre des nouvelles, se rencontrer; les relations parfois cordiales, chaleureuses même, entre inconnus d’ethnies différentes, même dans des situations qui pourraient paraître conflictuelles, par exemple si l’un occupe l’appartement de l’autre...

Le témoin n’aura jamais fini d’observer ce pays désespérant et passionnant, d’y déplorer les effets de la haine et d’y guetter les indices de l’espoir... Son devoir est d’utiliser tous ses dons d’observation, toutes ses connaissances et tout son esprit critique pour déceler le vrai, afin de le faire connaître. Sa récompense sera de pouvoir se dire: je n’ai jamais rien dit ou écrit qui ne soit conforme à la vérité.

 

 

Literatura, anestezie umanistă a conflictelor

TEODOR BACONSKY

 Am impresia că literatura de azi e din ce în ce mai slabă, pentru că întreţine raporturi ambigue cu puterea, recuză puterea şi este în căutarea puterii. Puterea simbolică, puterea de a organiza altfel, dacă este posibil, într-un fel mai bun,  societatea în care trăim. Felicit PEN Clubul Român. Deoarece este prima intervenţie a mea, într-un cadru atât de prestigios, aş dori să elogiez o bună intuiţie a PEN Clubului nostru naţional, pentru că a propune o temă de acest tip este în spiritul timpului. Nu este un moment de oportunism, ci unul destinat definirii statutului culturii în general, pentru că uneori se înţelege prea mult şi alteori nu se înţelege destul.

Voi participa în curând la Strasbourg la o reuniune teoretică plicticoasă de experţi, care este destinată tocmai prevenirii conflictelor. Este clar că elitele se înţeleg prea bine. Ele îşi permit luxul dezacordurilor, al dezbaterii unor idei marginale. Cred că este mult prea multă ipocrizie în aceste medii. Sunt oameni care se întâlnesc, dar care sunt toţi dinainte de acord asupra marilor puncte. De exemplu, literatura ca anestezie umanistă a conflictelor. Nu merge aşa. Trebuie să stabilim limitele libertăţii personale, conţinutul diversităţilor culturale. Diversitatea înseamnă, de exemplu, aderarea la experienţe religioase şi de alt gen care nu sunt traductibile.

Consider totuşi că literatura este slabă, dar în acelaşi timp ea se obişnuieşte destul de bine cu această stare de slăbiciune a ei. Aş vrea să văd într-o zi o comunitate internaţională de scriitori care să fie mai puţin omogenă pe planul omogenităţii, al subînţelesurilor, pentru că ne este greu să găsim în fiecare zi acest umanism puţin flasc, care ne înconjoară. Cred că va fi încă loc pentru fracturi, pentru evoluţii ale practicii literare.

Închei împărtăşindu-vă un fapt personal care ilustrează puţin poziţia mea. Am părăsit literatura propriu-zisă acum zece ani. N-am mai citit de atunci nici un text literar. M-am împăcat cu literatura acum două săptămâni, pentru că mă săturasem de această antropologie care iese pe bulevardul culturii globaliste, şi am regăsit Faust cu enormă plăcere.

Promit să regăsesc din plin literatura, pentru că avem o neapărată nevoie de niveluri alternative.

 

Obligaţia inerentă a scriitorului

DIMITĂR BASEVSKI

 Care este rolul scriitorului? Ce fac arta şi literatura pentru a schimba lumea noastră în bine, pentru a face umanitatea, dacă nu paradis, evident, cel puţin mai puţin iad? Sau ce sens are literatura în panorama lumii, aşa cum o vedem şi aşa cum o ştim? Are responsabilităţi faţă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru?

Nu e necesar să admitem că cele mai mari opere de artă nu au fost create cu intenţia de a împiedica sau de a demara conflicte. Şi în primul, şi în al doilea caz s-a întâmplat la fel.

Există şi problema proastei folosiri a literaturii. Adevăratul rol al literaturii nu e de a împiedica şi nici de a servi ca mijloc de creare a conflictelor. Cu mai bine de două secole în urmă, s-a afirmat că arta nu s-a născut din dorinţa de a beatifica lumea. Aş vrea foarte mult să descopăr cum artele, artiştii sau diversele personalităţi creatoare se vor uni într-un sens activist, cu scopul de a preveni conflictele.

Nu există o viziune obiectivă. Acceptăm forma şi culoarea prin temperamentele noastre individuale. Şi ce dacă suntem pesimişti? Literatura nu e ceva lipsit de sens în viaţa oamenilor.

Acest sens însă este exprimat în alte domenii decât acesta. Rolul literaturii, dacă e cel indicat în titlul acestei conferinţe, de prevenire a conflictelor, este exercitat  indirect de literatură, are loc în interiorul propriei sale structuri, se referă la oameni şi relaţii interpersonale, la relaţiile lor cu frumuseţea şi urâtul, în acelaşi timp, aşa cum cineva îl definea când evoca memoria literaturii.

Memoria literaturii nu este scopul literaturii. Este o inevitabilitate a substanţei literaturii. Asta înseamnă că, şi atunci chiar când reţine urmele pe care realitatea le găseşte în amintire, literatura creează un nou panopticum. Literatura prezintă o problemă morală care este exprimată implicit, şi nu explicit. În acest sens, aceste probleme se aseamănă profetului care numai atunci când trebuia să arunce un blestem pronunţa o binecuvântare.

Literatura nu poate nici începe, nici sfârşi un război. Chiar şi în perioadele cele mai înfloritoare ale artelor, atunci când au fost create cele mai mari opere şi au existat circumstanţe extrem de benefice, precum în Renaştere, nici atunci războaiele n-au încetat să existe. Scriitorul însuşi ar putea avea autoritate morală sau autoritate ca persoană pur şi simplu, tot atât de imperfectă ca şi a altora, dar el îşi poate asuma şi o responsabilitate şi trebuie să fie conştient că moşteneşte o astfel de obligaţie.

În Balcani au existat cazuri când anumiţi scriitori au acceptat angajamente nonliterare, astfel încât au contribuit direct la catastrofele care au urmat. Cartea La trahison des clercs sugerează că intelectualii, inclusiv scriitorii, au trădat, că sunt inerent trădători. O astfel de teză are puncte atractive. Accentuează că scriitorii ar trebui să sprijine valoarea, şi să nu se prostitueze în faţa unor pasiuni şi interese personale, locale. Pe vremuri, preoţii erau cosmopoliţi şi transetnici. Ei dispreţuiau totemurile particulare. Dar, în cursul secolului XX, intelectualii s-au identificat exact cu astfel de totemuri. Această obligaţie este inerentă intelectualului. Această teză nu moare uşor. E practic imposibil când există probleme sociologice să precizăm criterii clare de comportament, satisfăcătoare din diverse puncte de vedere. Literatura nu este calul care trage la căruţă. Este ceva foarte individual, prin ea omul se mişcă în întuneric - aşa cum a spus un coleg - şi luminează drumul întunecat, precum un ochi luminos. Şi astfel se mişcă de-a lungul universului şi trăieşte în continuare.

 

 

Numai o viziune realistă planetară poate preveni conflictele

ZSOLT GÁLFALVI

 Literatura într-o lume conflictuală este o problemă foarte cuprinzătoare, complexă şi acută. Faptul că organizaţia noastră mondială nu a putut ţine congresul anul trecut, pentru că în locurile unde am prevăzut că se va ţine congresul, în loc de cuvântul scriitorilor, au vorbit puştile, arată că trăim într-o lume conflictuală. Sper că în toamna aceasta ne vom întâlni la Ohrid. Nu vom uita ce s-a întâmplat înainte, dar sunt convins că vor fi condiţii prielnice pentru un dialog amical şi plin de sens.

După părerea mea, din păcate, literatura nu poate face prea mult pentru a rezolva situaţiile conflictuale. O primă învăţătură a istoriei este că un singur plutonier înarmat, uneori, într-o situaţie conflictuală, e mult mai tare decât literatura clasică mondială şi decât toate valorile ei. Dar cred că literatura, prin faptul că există, poate contribui în mod esenţial la prevenirea conflictelor, la asigurarea unei atmosfere între oameni, prin care conflictele, inevitabile din păcate, pot fi detensionate. Cred că o poveste de dragoste clasică cu mare valoare estetică este totdeauna o contribuţie la rezolvarea situaţiei conflictuale, prin sensul umanist pe care îl are, prin valorile pe care le conţine.

În schimb, cred că trebuie să fim conştienţi de faptul că nu literatura în întregime, ci doar unii scriitori, care nu gândesc în mod planetar, cu toată responsabilitatea, pot contribui, vrând-nevrând la situaţii conflictuale. Vreau să spun că există un mit, care poate să pară cu totul nevinovat, în toate ţările şi în toate literaturile Europei Centrale şi mai ales ale Europei de Est, şi anume că aici sunt numai popoare care de-a lungul secolelor nu au făcut altceva decât să asigure dezvoltarea Apusului, care au luptat împotriva barbarilor ş.a.m.d. Dar dacă vom clădi pe acest mit o conştiinţă conform căreia ţările din Apus ne sunt datoare, vom trăi un sentiment de frustrare. E adevărat că noi ne-am luptat cu barbarii, dar asta nu a fost în interesul Apusului, ci pentru că au năvălit asupra noastră. Însă noi creăm nişte mituri care generează frustrări şi anumite tendinţe xenofobe, ceea ce ne face să înţelegem mai greu realităţile unei lumi foarte complexe, în care numai o viziune realistă, planetară, consecventă şi fără false mituri poate contribui la detensionarea şi, mai ales, la prevenirea şi tratarea situaţiilor conflictuale.

Există un mit foarte răspândit: "Mitul nodului gordian". Pentru mine, sensul acestui mit a fost totdeauna foarte suspect. E adevărat că Alexandru cel Mare a tăiat nodul gordian cu sabia. Dar problema a fost nu tăierea, ci dezlegarea şi cred că în sensul acesta trebuie să interpretăm aceste probleme. Cred că prin scrisul nostru putem totuşi să contribuim, în măsura posibilităţilor noastre, la prevenirea situaţiilor conflictuale.

Sunt unii scriitori, mai ales în aceste părţi ale Europei, care, din păcate, vrând-nevrând, au întărit o atmosferă în care situaţiile conflictuale au avut răspândirea pe care au avut-o. Nu vreau să intru cu nimeni în polemică, dar desigur că dvs. cunoaşteţi foarte bine declaraţia de acum un sfert de secol a Academiei de Ştiinţe din Belgrad, care a fost semnată de o serie de scriitori foarte importanţi, printre care şi Dobrica Soslovici, un scriitor renumit, dar care a contribuit într-o măsură foarte mare, timp de 25 de ani, la întreţinerea stărilor conflictuale din spaţiul fostei Iugoslavii. Trebuie să ne măsurăm foarte bine cuvintele, ceea ce scriem, pentru că responsabilitatea în acest sens e foarte mare. Şi nu numai în ţările acestea, ci în toată Europa - şi din păcate în toată lumea - există xenofobie şi o serie de tendinţe de a răspândi vederi extremiste, naţionaliste. Există tendinţa de a se confunda păstrarea valorilor naţionale (care este absolut importantă şi fără de care nu putem intra în procesul de globalizare - dar care are chipul cu două feţe al lui Ianus şi trebuie să le ştim pe amândouă) cu xenofobia şi cu mitul statului naţional omogen, aşa cum arată exemplul fostului spaţiu al Iugoslaviei. Acolo situaţiile conflictuale nu vor fi niciodată rezolvate.

În privinţa contribuţiei la rezolvarea, prevenirea şi detensionarea situaţiei conflictuale, literatura şi scriitorii ar putea avea un rol mai mare, dacă nu ar exista o resemnare, mai ales în Europa Centrală, care se bazează pe nişte experienţe foarte triste şi, de altfel, reale. La ultima noastră întâlnire de la Sinaia spuneam că, într-o măsură, atitudinea scriitorilor, a cărturarilor, în general, din Europa Centrală şi de Est, e determinată de o experienţă foarte tristă, pe care am formulat-o atunci astfel: ar trebui să ne amintim că tiranul Claudius poate fi izgonit, dar după căderea lui niciodată nu vine Hamlet, niciodată nu vine umanistul Horaţiu, ci autoritarul, agresivul şi cel fără de scrupule Fortinbras. Din păcate, aşa e. Dar asta nu înseamnă că nu putem face ceva prin mijloacele noastre proprii, pentru a contribui la crearea unei lumi unde conflictele nu vor ajunge la extreme şi în care va exista şi mai departe speranţa posibilităţii de a trăi omeneşte.

 

 

Reţelele culturale: un factor de prevenire a conflictelor

 

Împotriva clişeelor prin reţele culturale

GABRIELA ADAMEŞTEANU

 "Reţele culturale" e un termen pe care l-a propus d-l Andrei Pleşu pentru această dezbatere. Dânsul avea de gând să expună experienţa sa de la New European College. NEC este o instituţie creată în aceşti ani la Bucureşti, care deja îşi întinde "tentaculele" spre sudul Europei, încercând să facă în aşa fel ca o comunicare între universitari, savanţi şi uneori scriitori să fie mai rapidă şi mai închegată. Din păcate, d-l Andrei Pleşu a trebuit să plece la o altă conferinţă la Amsterdam. Noi am rămas cu tema, pe care o vom inventa împreună în acest scurt interval.

Mi se pare că ar fi bine să discutăm dacă există instituţii culturale care pot să traverseze frontierele şi să ajute comunicarea. Pentru că un mijloc de prevenire a conflictelor într-un mod foarte complicat şi poate nu cel mai eficace, dar, în orice caz, un drum spre aşa ceva este şi literatura, literatura bună, care dă imagini profunde şi nuanţate despre oameni şi ţări aflaţi la distanţă. Din acest punct de vedere, traducerile, întâlnirile de acest gen, colegiile de traducători - în Europa există o întreagă reţea în această privinţă - sunt câteva din modalităţile prin care oamenii se cunosc direct şi transmit o experienţă locală. De asemenea, ei reuşesc, dacă nu să dărâme, măcar să submineze o parte din stereotipurile pe care le avem unii despre alţii.

Reţelele culturale ar trebui să fie cele care luptă contra clişeelor, printr-o comunicare mult mai directă. Ne putem imagina reţele culturale funcţionând fără ajutorul unor politici de stat? Nu ştiu. Este o altă întrebare pe care o pun. Politicile de stat înseamnă, în primul rând, finanţarea unor bugete puse în slujba culturii. Care este atitudinea noastră faţă de această problemă? Care este atitudinea guvernanţilor? În ce măsură, în afara unor declaraţii frumoase, există cu adevărat politici culturale de la un stat la altul sau de la un continent la altul, care să-i ajute pe scriitori şi literatura lor să se întâlnească?

 

Reţelele şi identitatea naţională

ALEXANDRU CĂLINESCU

Deschiderea către o perspectivă mai largă, mai globalizantă, ca să reluăm un termen la modă, se combină cu anume luări de poziţie identitare, şi nu numai din partea unor ţări mici, lucru care ar explica poate acest demers, dar şi din partea unor ţări şi culturi de cu totul altă anvergură. Ceea ce înseamnă că această chestiune a reţelelor culturale nu e deloc simplă, fiindcă, la fel ca în multe alte cazuri, trebuie să găsim acel echilibru între o întindere în spaţiu - ceea ce, de altfel, termenul "reţea" exprimă foarte bine - cu afirmarea sau cu impunerea acelor puncte nodale de mai mare sau mai mică amploare care reprezintă tot atâtea forme de exprimare a unei identităţi naţionale, regionale etc.

Citeam recent o carte de interviuri făcută acum două decenii - se cheamă Europa şi intelectualii - unde era o anchetă realizată de Erison Brauning, din 1980, pentru Centrul European al Culturii de la Geneva. Este foarte interesant de văzut termenii în care discutau intelectualii europeni - scriitori, filosofi, profesori - acum două decenii şi termenii în care vorbim noi astăzi. Sunt multe puncte comune, în ciuda uriaşei deosebiri în ceea ce priveşte configuraţia politică. Există multe puncte comune, sunt fireşte şi deosebiri, iar un fapt care m-a frapat acolo şi la care nu mă gândisem atunci, dar la care mă gândesc acum este că, înainte chiar de anii '70-'80, intelectualii gândeau posibilitatea alcătuirii unor reţele culturale.

Iată, spre exemplu, acea reţea de reviste Preuve, Cuadernos şi altele, care au jucat un rol foarte important în confruntarea de idei din acei ani, pe care l-am cam uitat noi azi sau poate cei mai tineri nici nu-l ştiu. Aş cita opinia unuia dintre participanţii la acea anchetă, care spunea atunci, cu multă modestie, că, în definitiv, rolul intelectualilor e de a fi nişte interpreţi care să permită dialogul universal.

 

Les réseaux culturels et la prévention des tensions conflictuelles

Deux courtes analyses de cas

CORIN BRAGA

 Un des mécanismes de formation des préjugés interculturels agressifs est le manque de contact direct entre les membres des différents groupes nationaux ou/et ethniques. L’absence des occasions de faire connaissance immédiate avec l’autrui rend les hommes vulnérables aux manipulations par des clichés simplificateurs. On connaît bien le système de stéréotypes qui réduit chaque nation à un portrait caricaturé: les Ecossais sont avares, les Franaises sont luxurieuses, les Roumains à l’étranger se gorgent de cygnes des lacs publics d’agrément. Ces figures de pensée sont très économiques, elles nous permettent de réduire, d’une manière convenable et confortable, la diversité du monde réel à des notions simples et aisément mémorables. Par contre, la réalité directe, la proximité inter-humaine fait possible un échange d’informations perceptives, affectives, subliminales et intellectuelles qui donne naissance à une image plus complexe et plus malléable de l’autre. Ce ne sont pas les tensions entre les individus séparés, mais les tensions entre les images du groupe étranger, induites par la mentalité de son propre groupe, qui mènent à des conflits inter-culturels.

C’est sur l’idée de substituer le préjugé collectif par la communication inter-individuelle que fonctionne une institution franco-allemande destinée à récréer les perceptions réciproques de ces deux nations que le XXe siècle a vu se confronter dans deux guerres mondiales. Dans les années '60, envisageant que la reconstruction économique de l’Allemagne devait s’accompagner d’un refaonner des attitudes réciproques entre Franais et Allemands, le président Charles de Gaulle, avec son homologue allemand, ont mis sur pied l’OFAJ, Office Franco-Allemand pour la Jeunesse. Cet office bi-national déploie un vaste programme de rencontres entre jeunes franais et allemands, finanant la constitution de groupes qui comprennent environ 10 membres de chaque pays. Constitués sur un projet commun, de nature scientifique, culturelle, artistique ou même de loisir, ces groupes sont censés se rencontrer pour une semaine par an, pendant trois, jusqu’à cinq ans, bénéficiant d’une subvention de la part de l’Office. Les projets et la liste des membres des groupes sont élaborés par les "teamers", des personnes disposés à concevoir, à organiser et à gérer le budget de ces rencontres, et entraînés, par cela, à développer ultérieurement des projets similaires. Depuis plus de trente ans, l’OFAJ a financé de centaines de groupes bilatéraux et donc a facilité la rencontre de quelques dizaines de milliers de jeunes Franais et Allemands.

Après la chute du communisme, le programme OFAJ s’est proposé d’expérimenter l’inclusion dans ces groupes d’une terce partie, en provenance de l’Europe de l’Est. J’ai eu l’occasion de faire moi-même partie, en tant que "teamer", d’un tel groupe franco-allemand-roumain. Il est intéressant de noter que, à micro-niveau, le groupe roumain était constitué à son tour sur un principe multi-culturel, comprenant initialement 7 roumains, 2 hongrois et 1 allemand. L’enjeu du projet n’a pas été évident dès le début. On avait accepté de participer à ces rencontres en pensant qu’il s’agissait d’un projet de recherche commun, sur le thème "Corps et cultures dans le contexte européen". La première et la deuxième années nous sommes venus aux séances communes armés de dissertations et des présentations sur les divers aspects de la corporalité dans le monde actuel (culture physique, sociologie du corps, corps et idéologie, le corps psychanalytique et l’image de soi, le corps dans l’art etc. etc.). Mais nous avons vite constaté que l’OFAJ n’était pas intéressé en ce que nous produisions des textes et du matériel à publier. En plus, dès la deuxième réunion, notre intérêt a imperceptiblement basculé du côté "scientifique" de la communication sur les conditions de la compréhension réciproque. Plus intéressante que les thèmes de discussion est devenue l’élaboration des problèmes d’horizon d’attente, de formation, de préjugés nationaux, de limites linguistiques qui intervenaient d’une manière perturbatrice dans les messages. Nous sommes arrivés à méditer sur les distorsions et les métamorphoses que les systèmes de culture reus imposent à nos relations avec les autres, aux images que nous avons d’eux. Discutant sur les a priori de la réception à propos d’un film de Paradjanov (La couleur des grenades) ou participant à des séances de psychodrame où chaque petit groupe devait représenter métaphoriquement ses problèmes internes et externes, nous avons mis sur place une sorte de recherche-action, d’investigation participative, qui nous a permis de reconstituer, comme dans un creuset, dans le cadre du micro-groupe, quelques uns des problèmes des macro-groupes nationaux (peur d’un excès d’autoritarisme de la part des allemands, dissensions sur le mode de penser l’emploi du temps, désaccords sur les objectifs - intellectuels ou intuitifs - d’une démarche scientifique, jeu de forces entre les groupes etc.).

Finalement, nous nous sommes rendu compte que l’OFAJ nous avait mis dans une situation qui faisait de nous les acteurs d’un scénario en miniature, aseptique, qui reproduisait dans le petit ce qu’expérimentent les groupes nationaux dans le grand. Bien sûr, l’OFAJ ne pariait pas spécifiquement sur une prise de conscience théorique de ces problèmes de notre part, son but était seulement de faciliter la connaissance réciproque des individus appartenant à des ethnies et nations différentes. On a ici une manière de concevoir les réseaux et les échanges culturels comme des catalyseurs des tensions inter-nationales et inter-ethniques. Ces échanges sont supposés fonctionner comme des relais ou des paratonnerres, qui permettent que les pressions agressives formées dans les groupes nationaux ou ethniques soient déchargées grâce à un contact et à un dialogue direct entre les membres de chaque groupe.

Le deuxième cas que je voudrais analyser remet à un autre type d’approche de la communication interculturelle. Il s’agit du Centre de Recherches sur l’Imaginaire que, ensemble avec quelques collègues de l’Université Babes-Bolyai, nous avons fondé à Cluj. Ce Centre rentre à son tour dans un réseau scientifique international. A partir du CRI créé par Gilbert Durand à Grenoble, les derniers trois ou quatre décades se sont constitué plus de trente laboratoires similaires dans le monde entier, quinze en France et les autres au Canada, Portugal, Brésil, Corée, République Chèque, Pologne et Roumanie. Chez nous il y a pas moins de 4 Centres, Le Centre d’histoire de l’imaginaire, le Centre d’excellence de l’étude de l’image (le deux de Bucarest), le Centre Mircea Eliade de Craiova, et Phantasma, le Centre de Cluj.

Mais à ce point, ce n’est pas de la capacité de ces laboratoires de s’organiser dans un réseau international que je voudrais parler, mais de l’objet de leur recherches. L’étude de l’image et de l’imaginaire, dans le monde contemporain, peut s’avérer essentiel pour la compréhension des mécanismes subliminaires des conflits. La société contemporaine, postmoderne, évolue vers ce qu’on convient d’appeler le "village global". Dans ce milieu globalisé, les gens de chaque partie du monde ont théoriquement la possibilité d’être informés, par les médias, sur tout ce qui se passe dans toutes les autres parties du monde. Toutefois, à la différence du village traditionnel, où l’obtention de cette information était directe, non-médiatisé, inter-personnelle, dans le village global cette information est indirecte, retransmise, transformé. Le système de réclames, le réseau mondial de distribution des films, les journaux et les magazines, la télévision par câble et par satellite, l’Internet, tous ces médias n’offrent plus des images "perceptives" des gens et des évènements d’ailleurs, sinon des images "imaginaires", recrées dans les studios et les bureaux. Or sur ces images risquent d’être greffés des messages subliminaux, expos à la manipulation commerciale et idéologique. Les campagnes politiques et les guerres électroniques, les modes vestimentaires et les modèles humains, ne sont que quelques exemples banals de la manière en laquelle les images reues peuvent influencer notre vision du monde, notre concept de réalité.

L’Europe de l’Est, une société transitionnelle, avec des structures en évolution, manquant de valeurs institutionnelles confirmées, est beaucoup plus vulnérable à la manipulation imaginaire. Les Balkans sont une zone particulièrement instable, où les idéologies politiques et nationales ont eu souvent des effets dévastateurs sur le mental collectif. Ces messages agressifs, qui ont mené ou pourraient mener à des confrontations civiles et à des guerres, sont principalement symboliques et visuels. Ce ne sont pas les programmes élaborés et les constructions logiques, c’est-à-dire les discours linguistiques, qui ont la plus grande efficacité dans l’induction des psychoses collectives, mais les images symboliques (drapeaux, statues) et les stops-cadres (scènes d’une violence interethnique quelconque) offert par les journaux ou les télévisions. Pour assurer un degré acceptable de stabilité de l’émotivité publique et éviter les explosions de violence ethnique, la société civile et la recherche académique devraient élaborer des méthodologies capables de comprendre et d’exposer les mécanismes de la manipulation fantasmatique.

 

 

Valuta forte a mileniului III

NICOLAE RUSU

Este nu numai o frumoasă metaforă această sintagmă despre literatura care poate fi o monedă comună între naţiuni. Mai întâi, nu e necesar să i se caute acestei monede un nume, precum s-a procedat în cazul lui euro, valuta comună a majorităţii ţărilor din Uniunea Europeană. Tendinţa de globalizare a relaţiilor umane duce la ideea că în viitorul nostru sat planetar va exista şi o unică monedă, iar în acest caz nu e nevoie să i se caute o denumire, pentru că literatura poate fi, fără nici un fel de reticenţe, numele ei. Un exemplu concludent în acest sens poate fi şi existenţa de un deceniu a Fondului Literar Internaţional. Este o organizaţie obştească internaţională a scriitorilor, constituită în ianuarie 1992, pe ruinele colosului pe picioare de lut, cum a definit imperiul rus la vremea sa filosoful şi scriitorul francez Denis Diderot. Este cunoscut faptul, devenit deja un component al istoriei noastre moderne, că URSS s-a dezintegrat realmente în august 1991, procesul finalizându-se oficial în decembrie al aceluiaşi an. Toate cele 15 republici unionale au devenit state suverane şi independente, atât în sens economic, politic, administrativ, cât şi în cel cultural. Fiecare stat, inclusiv actuala Republică Moldova, şi-a creat propria structură statală, propria concepţie de relaţii interne şi externe şi, mai ales, propria valută naţională. În spaţiul ex-sovietic s-au făcut tentative de a păstra relaţiile culturale, dar acestea au avut de la bun început o vădită tentă politică şi ideologică, predominant fiind complexul de superioritate al unor oameni de cultură din Rusia. Astfel au fost concepute două organizaţii scriitoriceşti, precum Comunitatea Internaţională a Uniunilor Scriitorilor şi Asociaţia Uniunilor Scriitoriceşti Independente, ambele pretinzând a fi succesoare ale Uniunii Scriitorilor sovietici, la care n-au aderat însă toate organizaţiile de scriitori din fosta URSS. Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, de exemplu, la fel ca şi cele din Ţările Baltice, n-a aderat la nici unul din aceşti mutanţi, care au rămas nişte organisme sociale afectate de aceeaşi mentalitate imperială. La fel s-a întâmplat şi cu organizaţia de breaslă a cineaştilor, unde, în ultimă instanţă, fratele mai mare a preluat conducerea, dictând fără nici un fel de menajamente condiţiile. O cu totul altă situaţie s-a creat în cadrul Fondului Literar al scriitorilor, ai căror reprezentanţi, la doar câteva săptămâni după destrămarea URSS, au convocat, pe 10 ianuarie 1992, o Conferinţă de constituire a unei noi organizaţii scriitoriceşti, de data aceasta cu un statut special, care a rămas cu titulatura de Organizaţie Obştească, Internaţională şi de Caritate a Scriitorilor "Fondul Literar". Reprezentanţii Fondurilor Literare din 12 actuale state independente au reuşit cu mari dificultăţi să stipuleze în statutul acestei Asociaţii Internaţionale un principiu de organizare similar cu cel al ONU, prin care fiecare stat, indiferent de mărimea sa, are în Consiliu un singur vot. Astfel, enorma organizaţie scriitoricească din Rusia s-a pomenit pe picior de egalitate cu cea din Armenia sau din Republica Moldova, colective scriitoriceşti de zeci de ori mai mici numeric. Acest fapt a determinat conducerea Fondului Literar din Rusia să nu recunoască omologul său cu statut internaţional. De zece ani încearcă fără succes să conteste, atât în instanţe de judecată, cât şi prin acţiuni ilegale, legitimitatea Fondului Literar Internaţional. Dar, în pofida tuturor vicisitudinilor, FLI îşi continuă activitatea de susţinere materială şi financiară a scriitorilor din spaţiul ex-sovietic. În curând, această instituţie cu adevărat internaţională îşi va deschide o reprezentanţă în Ţările Baltice, iar în perspectiva apropiată se preconizează relaţii de colaborare cu organizaţii similare din alte ţări ale lumii. Aceste proiecte au sorţi de izbândă graţie principiului de solidaritate al scriitorilor, dar mai ales graţie faptului că la temelia acestui principiu stă mirifica monedă comună - literatura. Toate astea în pofida atacurilor înverşunate ale unei mici părţi a scriitorimii din Rusia, reprezentate de fapt de persoane din conducerea numeroaselor organizaţii de scriitori din această ţară, care au un singur scop - acapararea patrimoniului Fondului Literar Internaţional. Aici se adevereşte celebrul dicton machiavelic - "scopul scuză mijloacele" - oponenţii FLI utilizând procedee bine cunoscute din arsenalul ideologic al fostului PCUS - minciuna crasă, totala dezinformare. Actualmente ele sunt utilizate cu destulă măiestrie şi de ex-preşedintele Consiliului FLI, Vl. Ognev, destituit în decembrie 2001 pentru grave acţiuni antistatutare, această funcţie fiind exercitată până la Conferinţa ordinară din toamna curentă de cunoscuta poetă din Rusia, Rimma Kazakova. Literatura, fiind monedă comună între naţiuni, sper să fie nu doar valută forte a mileniului III, ci şi moneda care în această ruşinoasă confruntare patrimonială va evita orice fel de conflict.

 

 

A Treia Europă - un nod de reţea culturală

DENISA COMĂNESCU

 Vreau să prezint un tip de reţea culturală şi civică, mai precis un nod de reţea, care lucrează în parteneriat cu fundaţii, universităţi şi centre culturale din Polonia, Cehia, ţările din fosta Iugoslavie, Serbia, Bulgaria şi Republica Moldova. Această fundaţie se numeşte A Treia Europă, este condusă de doi scriitori profesori universitari doctori, de la Universitatea din Timişoara, membri ai Centrului PEN Român - dr. Adriana Babeţi şi dr. Cornel Ungureanu. Este un nod de reţea unic în România şi chiar, spun ei, în centrul şi sud-estul Europei.

Fundaţia A Treia Europă este o fundaţie nonguvernamentală al cărei scop este să reformeze viaţa academică şi culturală din România şi să promoveze solidaritatea culturală pe baza pluralismului. Motivaţia istorică a acestei fundaţii, cu sediul în Timişoara, este regiunea Banatului, în sud-vestul României, al cărei centru cultural este Timişoara. Ea are un rol important în această parte a Europei, oferind imaginea unui spaţiu multicultural, multietnic şi multireligios, într-un exemplu de coexistenţă îndelungată - 300 de ani. Potrivit istoricilor, harta etnică şi religioasă a regiunii relevă existenţa a 27 de grupări etnice care locuiesc în Banat - români, germani, sârbi, cehi, croaţi, slovaci, aromâni etc. - care au creat un model cultural bazat pe toleranţă, înţelegere, echilibru, respect pentru individ şi proprietate şi protecţia diversităţii de oricare gen. Această diversitate ar fi al doilea argument pentru organizarea proiectului A Treia Europă.

A Treia Europă a fost înfiinţată în ianuarie 1999 şi continuă forma instituţională a organizaţiilor neguvernamentale pentru formare civică. Scopul iniţial a fost analiza realităţilor culturale, politice şi sociale din perspectivă comparatistă. Rezultatul acestei activităţi a fost că nu există surse suficiente. În acel moment, proiectul aparţinea Fundaţiei pentru o Societate Deschisă. Unitatea pilot a fost un grup de studii culturale. În acelaşi an, cele patru grupuri specializate în cercetare

s-au strâns într-un centru pentru cercetare comparatistă şi studii sud-est europene. O altă realizare a fost crearea "Casei pentru Europa Sud-Estică", care are activităţi publice care sunt implicate în acest proiect. Între 1999-2001, Fundaţia A Treia Europă a capitalizat cele trei experienţe principale, şi-a definit mai clar structura şi strategia de dezvoltare.

Realizările sale includ: 53 de proiecte de cercetare finalizate, care au implicat toate universităţile principale din Cehia, Slovacia, Slovenia, Macedonia, Serbia, Polonia (cu două centre importante, Cracovia şi Varşovia) şi, desigur, multe centre din Ungaria, Bulgaria (la Sofia) şi Republica Moldova. Fundaţia A Treia Europă a publicat 31 de volume şi o revistă anuală. Mai mult de 70 de absolvenţi au ţinut seminarii sau au publicat articole (peste 200) privitoare la administraţia publică locală sau la moştenirea culturală a regiunilor. Au avut loc mai mult de 30 de parteneriate academice sau locale, mai mult de 50 de participări la evenimente de aceeaşi natură în ţară şi peste hotare. Este singura instituţie de acest fel din România în momentul actual şi poate că este una dintre puţinele din Europa.

Fundaţia are un proiect pilot numit Travers, care implică traducerile făcute în România din toate literaturile din jurul ţării. În 2000 a avut loc o primă întâlnire a traducătorilor din centrele din sud-estul Europei, înfiinţându-se Asociaţia Traducătorilor din Europa de Sud-Est. Numele ei este Race. Au avut loc două colocvii ale acestei asociaţii, unul dintre ele la Timişoara în 2001, ultimul acum câteva zile la Bucureşti. În cadrul acestui proiect, A Treia Europă publică în special proză, romane din secolul XX din întreaga regiune şi, în acelaşi timp, dezbateri teoretice. De asemenea, publică lucrări monografice, editează o revistă trimestrială care are în jur de 500 de pagini. Una dintre ultimele reviste publicate de A Treia Europă are tema Europa Centrală - nevroze, dileme, utopii. Anul trecut am publicat Cronologia Europei Centrale. În curând, vor apărea două titluri importante în care au fost implicaţi profesori universitari, studenţi, cercetători din toată regiunea - Dicţionarul romanului secolului XX în Europa Centrală şi de Sud-Est şi Enciclopedia Europei Centrale, care probabil va fi publicată anul viitor.

A Treia Europă, împreună cu institutele culturale şi Centrele PEN, Uniunea Scriitorilor din România şi Editura Polirom, organizează o mulţime de întâlniri cu gânditori contemporani şi personalităţi politice ale Europei Centrale şi de Sud-Est şi, de asemenea, întâlniri cu scriitori din regiunea noastră. De exemplu, György Konrad a fost invitat şi a venit de două ori, ca oaspete al proiectului A Treia Europă, Vladimir Tismăneanu, de la Universitatea Maryland, SUA, Tony Judt, de la Universitatea New York. (Recent a apărut şi o carte a profesorului Tony Judt, publicată în România în cadrul proiectului A Treia Europă), d-na prof. Libuše Valentová, de la Universitatea din Praga, Gerhard Csejka de la Universitatea din Frankfurt, d-l Vucatinovici de la Universitatea din Belgrad, d-l Novotni, de la Universitatea din Novisad şi mulţi alţii.

Cum vedeţi, deci, A Treia Europă este un institut deschis, cu o mulţime de studenţi şi masteranzi interesaţi în studii multiculturale. Este un nod al unei reţele culturale care se dezvoltă din ce în ce mai mult şi are din ce în ce mai multe contacte şi studenţi din toate ţările din regiune, care vin să studieze la colegiul postuniversitar din Timişoara. În acelaşi timp, încercăm să publicăm şi să facem cunoscuţi în România scriitori contemporani, mulţi dintre ei foarte tineri, aparţinând literaturilor din regiune.

 

 

Reţelele culturale – metafore ale comunicării între grupuri

MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU

 O primă precauţie pe care doresc să o iau înainte de a enunţa câteva leme referitoare la rostul reţelelor culturale în regiune, în perspectiva Pactului de Stabilitate şi a obiectului său direct de activitate, ţine de o clarificare a statutului meu. N-aş vrea să se înţeleagă că reprezint Guvernul României, ci, dimpotrivă, mă aflu de partea cealaltă a vitrinei, reprezint Comisia Europeană şi Secretariatul Pactului de Stabilitate de la Bruxelles. Priveliştea asupra regiunii, din perspectiva aceasta, suferă de cel puţin o abatere interpretativă. Bruxelles-ul este, uneori (şi o spun având conştiinţa clară a riscului politic pe care mi-l asum, chiar faţă de dvs.), supus tentaţiei de a-şi verifica relaţia cu regiunea din perspectiva medicului epidemiolog. (Fiecare ştie din experienţe mai mult sau mai puţin neplăcute că medicii, de obicei, fie tratează individual suferinţele umane, fie, dimpotrivă, gândesc în termeni comunitari.)

Cuvântul esenţial al epidemiologiei este carantina. În clipa în care un membru al unei comunităţi se îmbolnăveşte, comunitatea întreagă este definită ca fiind suferindă. Este ceea ce uneori alterează profund perspectiva Bruxelles-ului asupra regiunii. Dacă o ţară este instabilă, atunci întreaga regiune este definită ca atare, dacă o ţară suferă de deficite comunicaţionale sau de democraţie sau de bună funcţionare a societăţii civile, atunci întreaga regiune poate să ajungă în aceeaşi categorie taxonomică.

Pactul de Stabilitate tocmai aceasta încearcă să prevină, de fapt. Şi nu fac o pledoarie despre un proiect destul de vag, altminteri, politic. Pactul de Stabilitate este aidoma lichidului interstiţial care încearcă să stabilească un negoţ de idei sau de opţiuni politice între ţările sud-est europene, la mai bine de zece ani după 1989, dedicate formal măcar integrării euro-atlantice şi solidarităţilor continentale euro-atlantice semnificative, fie că e vorba de Alianţa Nord-Atlantică, fie de Uniunea Europeană.

Cum încearcă să stabilească acest dialog, depăşind handicapul informaţiei precare sau al interpretării superficiale a regiunii, este o altă poveste. Între obiectivele Pactului, însă, se numără şi interesul politic faţă de activarea reţelelor de orice natură, a reţelelor de comunicare, de fapt, care depăşesc un deficit, o lacună de comunicare pe care toate statele sud-est europene o acuză.

Cel puţin la acest nivel, trebuie să recunoaştem că între ţări precum România, Bulgaria, Albania, Macedonia distanţele geografice sunt mai mici în termeni fizici decât distanţele culturale. Am să dau un singur exemplu, care, deşi pare cumva depăşit, are o semnificaţie acută. Ca să ajungi la Tirana, deşi sunt 850 km între Bucureşti şi capitala Albaniei, petreci 14 ore pe drum, schimbând de două ori avionul. Tirana se află, practic, la o distanţă de două ori mai mare decât cea la care se află Statele Unite faţă de Bucureşti. Acest exemplu arată cât de mare este distanţa, ecartul cultural între ţările sud-estului european, care, deşi sunt puse în proximitate geografică accentuată, deşi îşi intersectează într-o foarte mare măsură istoriile recente, nu izbutesc să depăşească problemele de legitimitate politică în raport cu sine, în raport cu propriile construcţii politice, în raport cu Europa sau cu solidarităţile către care tind, nici să depăşească un autentic handicap de comunicare (neizbutind să-şi modereze propriile interese până într-acolo încât să stabilească temperatura comună a interesului mutual într-un compromis onorabil).

Şi, din cauza acestor lucruri, nu izbutesc să înţeleagă că, de fapt, singura soluţie pentru a putea depăşi statutul actual de periferie continentală este acela de a-şi asuma în mod conştient nevoia de integrare. Nu vorbesc aici de altceva decât de diferenţa reală dintre consistenţa discursului politic, care este întotdeauna pro-activ, şi aşezarea lui în realitate.

Din punctul nostru de vedere, reţelele culturale realizează - chiar şi cu mijloace precare în multe cazuri, antrenând mai curând personalităţi, şi nu neapărat atitudini de grup - un posibil dialog generator de politici subregionale şi regionale, încercând să depăşească, măcar în teritoriul produselor culturale, acolo unde valoarea absolută a produsului cultural poate fi recunoscută în oricare dintre ţările sud-est europene, diferenţa de discurs politic sau diferenţa de interes politic naţional. Este fără îndoială forma cea mai modernă şi mai actuală, din punctul nostru de vedere, a comunicării regionale şi suprastatale. Oferă, la nivel teoretic - şi este motivul de la care s-a pornit în clipa în care Pactul de Stabilitate, prin intermediul statelor donatoare, a găsit de cuviinţă să sponsorizeze, să susţină financiar activitatea de gen -, oferă ocazia de a trata, de a discuta şi chiar de a propune soluţii pentru chestiuni care, enunţate în mediul politic, sunt probleme dificile de înţelegere sau nu au beneficiu imediat. Conexiunile dintre efectul dialogal al reţelelor culturale, identitatea, conexiunea socială, creşterea economică, în sensul apartenenţei comunitare şi regionale, dorinţa de a construi o societate civilă robustă şi în care exerciţiul critic să fie propriu, toate acestea sunt practic interconectate, sunt legate şi reprezintă condiţiile esenţiale pentru ca reţeaua culturală, dincolo de latura ei solidară, să aibă şi efect în realitate.

Romano Prodi spunea, cred că în urmă cu un an, că problema cea mai dificilă a integrării euro-atlantice nu rezidă în adaptarea economică, nici în adaptarea socială, nici măcar în asimilarea sistemelor legislative sau în adaptarea sistemelor legislative la aşa-numitul acquis comunitar, ci, dimpotrivă, în adaptarea mentalităţii publice la principiile care fondează solidarităţile continentale. Şi trebuie să recunoaştem că în ţările sud-estului european nu opinia publică s-a dovedit partenerul de contract în situarea, în interpretarea critică a proceselor de integrare, ci, dimpotrivă, grupurile periferice de experţi sau de politicieni, care îşi asumă discuţia şi concluziile previzibile ale acestor discuţii înaintea validării lor eficace de către opinia publică.

Reţelele culturale au, din acest unghi, un rost esenţial, pentru că ele transformă o dezbatere care pare să fie cantonată exclusiv la nivel elitar sau la nivelul cunoştinţei tehnice, într-o discuţie cu profil democratic real, implicându-i tocmai pe cei care sunt în mod natural beneficiarii procesului de integrare - în speţă, cetăţenii. Comunicarea reală intergrupală se verifică însă la nivelul opiniei publice, înzestrată, repet, cu aptitudine critică, acolo unde performanţa de comunicare poate fi apreciată după rezultatul social direct. Reţelele culturale sunt metaforele acestui tip de comunicare intergrupală.

Evident, nu-mi voi permite să descriu varietatea enormă de reţele culturale. Mi-e mai curând la îndemână să vă spun care sunt principiile pe care le luăm în considerare în momentul în care se discută despre reţele culturale sau suntem puşi în situaţia de a aprecia eficacitatea unei reţele culturale. Modelul bazal de cooperare între entităţile care pot stabili o relaţie de tip reţea este, din păcate, internaţional şi replică a raporturilor interstatale. Geografia reţelelor culturale se pliază perfect pe geografia intereselor statale, ceea ce le face, în multe cazuri, tributare politicilor naţionale.

PEN Cluburile sunt un exemplu cu totul periferic. Şi, evident, este spre meritul PEN Clubului că izbuteşte să depăşească asperităţile relaţiilor interstatale, pentru a realiza o atmosferă de grup. Dar, în majoritatea cazurilor, reţelele se constituie în subsidiar ca piese apte să influenţeze în bine sau în rău raporturile interstatale. Repet, geografia lor se suprapune perfect pe geografia jocurilor de autoritate şi de influenţă dintre state. Independenţa politică, în cazul acesta, se reflectă în independenţa opţiunilor culturale, şi nu în interdependenţa opţiunilor culturale. Majoritatea opţiunilor culturale în spaţiul nostru sunt opţiuni culturale cu rost identitar, nu cu rost discursiv sau critic.

Unele reţele culturale din anii '60-'70, unele dintre ele chiar din Europa de Sud-Est, mai ales din regiunile fostei Iugoslavii, nu au avut un modem organizaţional, ci au fost mai curând construite ca reţele de dialog între factori generatori de produs cultural. Ele operau la nivel practic şi nu propuneau ierarhii. În cazul nostru, astăzi, reţelele culturale încearcă să fie practice, încearcă, paradoxal, să propună ierarhii şi, ceea ce este cel mai interesant, preiau modelele de organizare politică interstatală, care amestecă puteri periferice şi puteri centrale în încercarea de a orienta discursul cultural spre imitarea intereselor politice directe.

În opinia noastră, esenţial pentru rezistenţa unei reţele culturale care se află în comuniune cu proiectele politice, dar nu ancilar subordonate proiectelor politice, ar trebui să fie următoarele: aptitudine de cooperare pe termen lung, mai curând decât realizarea unor proiecte specifice; prezenţa unei motivaţii comune, consistente care să fie metapolitice - nu apolitice -, să propună, de exemplu, conservarea sau întărirea societăţii democratice, şi nu desfiinţarea ei, pornindu-se de la o ideologie autoritară; să ofere prilejul cât mai multor întâlniri şi să-şi absoarbă membrii, participanţii din toate păturile sociale, indiferent de relaţia lor directă cu sfera politică - implicare directă sau exclusiv electorală.

Nu credem că o reţea culturală are nevoie în mod necesar de identitate juridică. Cel puţin în cazul fostei Iugoslavii, majoritatea reţelelor culturale de acest gen, prin identitatea juridică, au şi sfârşit, pentru că au devenit vulnerabile politic şi, neputând locui foarte bine propria identitate, au preferat să preia o identitate partinică, autodesfiinţându-se, în momentul în care formaţiunea politică de care depindeau pierdea sau se dizolva într-un mediu ostil.