» Cuvant inainte» Conferinte» Proteste si motiuni» Interventii internationale» Propuneri premiul Nobel

A patra Conferinţă internaţională
a Centrului PEN Român

PEN CLUBURILE EUROPENE, ARGUMENTE ALE VIITOAREI EUROPE UNITE

cu sprijinul Fundaţiei "Friedrich Ebert"

Sinaia, 27-29 iulie 2001

 

 

Participanţii la Conferinţă

 

Francis King – vicepreşedinte International PEN – International PEN: Aims and Methods

Alexandre Blokh – vicepreşedinte International PEN – Le PEN Club de France

 -  preşedinte al Centrului PEN francez

Terry Carlbom – secretar general International PEN – Why PEN?

 

Centrul PEN bulgar

Boiko Lambovski

 

Centrul PEN catalan

Isidre Grau – Le centre Catalan du PEN Club: 79 ans de syntonie exterieure

 

Centrul PEN englez

Jonathan Freyer – Ensuring globalisation benefits

 

Centrul PEN francez

Fanny de Rocquigny

Ghislain de Diesbach

Michel de Maulne

 

Centrul PEN israelian

Shaul Carmel – Globalizare, nu, cooperare în literatură, da

 

Centrul PEN din Republica Moldova

Andrei Burac-preşedinte – PEN Clubul din Republica Moldova

Leo Butnaru – Universalitate sau globalizare

Vitalie Ciobanu – Complexele culturilor din Europa Centrală şi de Est şi integrarea europeană. Cazul românesc

 

Centrul PEN norvegian

Kjell Olaf Jensen – preşedinte – The Norwegian PEN Centre

 

Centrul PEN maghiar

Miklós Hubay

 

Centrul maghiar din România

Gálfalvi Zsolt – preşedinte – Centrul maghiar din România

 

Centrul PEN portughez

Casimiro de Brito – preşedinte

 

Centrul PEN român

Ana Blandiana – preşedinte

Gabriela Adameşteanu – vicepreşedinte

Denisa Comănescu – secretar

Eugen Uricaru – preşedintele Uniunii Scriitorilor – Globalizare şi iluminism

Daniel Bănulescu – O tatonare asupra unuia din scopurile ascunse ale globalizării

Annie Bentoiu – Integrarea Europeană, o problemă personală a fiecărui scriitor

Adriana Bittel

Dumitru Chioaru – Babel după Babel

Barbu Cioculescu

Simona Cioculescu – În Europa, între Est şi Vest

Magda Cârneci – Teze pentru intelectualul român

Dan Cristea

Micaela Ghiţescu – Cultura Europei de Est versus cultura Europei de Vest: convergenţă sau divergenţă

Bogdan Ghiu – Pentru o nouă literatură minoră

Ioana Ieronim

Andrei Ionescu – Revenirea la angajarea artizanală

Nicolae Manolescu

Irina Mavrodin – Literatură şi globalizare: posibile abordări ale unui subiect problematic

Rodica Palade

Nicolae Prelipceanu

Romulus Rusan – Centrul PEN Român – 1990-2001

Cassian Maria Spiridon

Gheorghe Schwartz – A scrie în tranziţie

Grete Tartler

Lucian Vasiliu – Globaliteraturizare

Mihai Zamfir – Beneficiile globalizării

 

Centrul PEN sloven

Tone Peršak – The cultural integration of central and eastern Europe: a significant component of European integration – literature and cultural integration

 

Fundaţia Friedrich Ebert

Elke Sabiel

Maria Stein

 

Secretariat Conferinţă

Cristina Iacob

 

DESCHIDEREA LUCRĂRILOR

Ana Blandiana

 

Stimaţi colegi, daţi-mi voie să declar deschise lucrările conferinţei noastre şi să vă spun “Bine aţi venit!” în inima Carpaţilor şi a PEN Clubului român. Sper să vă simţiţi bine aici şi sper ca zilele de dezbateri pe care le vom petrece împreună să ne confrunte şi să ne apropie. De altfel, unii dintre Dvs. nu sunt pentru prima dată în România.

Această întâlnire este cea de a patra conferinţă internaţională organizată de PEN Clubul Român, de fiecare dată tema dezbaterii fiind aleasă dintre problemele stringente ale momentului. “Scriitorul şi puterea”, în 1995, la Neptun, “Scriitori în închisori: între libertatea fizică şi cea spirituală”, în 1997, la Sighet, “Mai multe limbi – o literatură, mai multe literaturi, o limbă”, în anul 2000, la Iaşi, au fost dezbaterile precedente în care, rând pe rând, trei provincii româneşti - Dobrogea, Transilvania şi Moldova - au fost bucuroase să-şi ofere ospitalitatea scriitorilor veniţi din toate colţurile Europei.

Când Dna Elke Sabiel mi-a propus să colaborăm în organizarea unei conferinţe pe marginea recentei Carte Culturale a Uniunii Europene, ideea că în ascendenţa acesteia se află şi Carta PEN mi-a venit în minte în modul cel mai firesc, descoperind aproape cu uimire (şi cu mândrie) măsura în care PEN Cluburile europene, născute în anii ’20, reprezintă argumente avant la lettre ale viitoarei Europe Unite. Astfel s-a născut tema întâlnirii noastre de acum şi de aici. Programul va cuprinde o scurtă prezentare a evoluţiei în timp a Centrelor PEN prezente (care se va constitui, sper, într-o istorie sui generis, chiar dacă parţială, a organizaţiei noastre) şi două dezbateri despre globalizare şi  despre integrarea Estului, două teme obsedante ale lumii de azi văzute din perspectivă literară. De fapt, de la ideea unei organizaţii mondiale a scriitorilor până la ideea mondializării economice şi politice, trecând prin integrarea Estului european scos de 50 de ani de comunism din rândul lumii şi din propria sa definiţie, tema dezbaterilor noastre se reduce la aceeaşi idee a unificării, care poate fi citită când ca unicitate, când ca uniformizare, când ca solidarizare, când ca înglobare, înghiţire. Aceeaşi realitate poate fi numită desfiinţarea barierelor sau ştergerea diferenţelor, şi fiecare dintre aceste sintagme poate fi socotită, cu argumente, catastrofală sau binefăcătoare. Nu mă îndoiesc că discuţiile noastre vor cuprinde puncte de vedere diferite, poate chiar opuse, după cum nu mă îndoiesc că suntem cu toţii conştienţi de caracterul obiectiv al mecanismului globalizării. Atunci când nu numai războaiele şi revoluţiile, ci şi operaţiunile de bursă se desfăşoară “în direct”, nimeni nu mai poate împărţi planeta în felii etanşe, impermeabile. Violenţele de stradă nu au cum să împiedice funcţionarea acestui mecanism, economic în primul rând şi abia apoi politic, social, cultural, aşa cum nici o dictatură din istoria lumii n-a reuşit vreodată să se opună unui proces economic. Comunismul nu a fost înfrânt nici de dizidenţi, nici de opozanţi, nici de revoluţii, ci de propria sa aberaţie economică. Problema nu este, deci, dacă suntem sau nu de acord cu mondializarea, ci care sunt ideile, temele, fenomenele la mondializarea cărora contribuim.

De altfel noi nu sunt decât cuvintele. De-a lungul istoriei, de la hitiţi, perşi, babilonieni, fenicieni, greci, romani şi până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze şi a făcut-o pe măsura forţelor şi a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Până la urmă, sarcina istoricilor va fi aceea de a determina dacă au fost mondializate norme de civilizaţie sau mijloace de represiune, câmpuri concentraţionare sau drepturile omului.

În mod evident, ideile de la baza înfiinţării unei organizaţii mondiale a scriitorilor, concentrate în Carta PEN, au fost profund umaniste şi au concretizat nu numai dorinţa implicării scriitorilor în lumea pe care o reflectă în operele lor, ci şi a speranţei că această implicare poate aduce acestei lumi un surplus de bunătate şi frumuseţe. Unitatea Binelui cu Frumosul, atât de vie în spiritul antic, este sâmburul de flacără care luminează pagina albă din faţa fiecăruia dintre noi. Această unitate stă la baza principiilor Cartei PEN şi pentru aşezarea acestei unităţi la temelia viitoarei unităţi a lumii trebuie să pledăm. Şi o vom face, nu mă îndoiesc, şi pe parcursul acestor două zile de dezbateri.

 

WHY PEN?

Terry Carlbom

 

If required to briefly expound on the ’raison d’être’ of PEN, I would be tempted to say that PEN wished to create a space free from nationalism for writers where they could meet and discuss issues of literature; journalists to scrutinize the causes and effects of nationalism in accordance with the legacy of Émile Zola; historians to take apart national myths; and translators to make the inner message of writers and poet available in any language.

 Nothing of this comes automatically. History points to the opposite. PEN originated eighty years ago when, following the Great War, nationalism was still rife. In the following decades the ideology of PEN became clearer and more articulated. And when tyrants started to burn books, the PEN community decided it could not stand apart from reacting against regimes of intolerance.

 This was uphill work, in the thirties as well as in the black and white world of the Cold War. Even now, when national borders seem to mean less and less in our part of the world, nationalism haunts us. ’Raison d’état’ is the usual cliché used to bring the unorthodox to heel. Sometimes with threat and repression, at times even prison.

 Now nationalism is a word that calls for distinctions. I hear for example the Scots carefully remind us of that there is a difference between the nationalism of a  present-day Scotland as compared to certain Balkan states of the nineties. What they and other modern states are talking about is the comfort of cultural heritage, the love of the countryside where you were born, in the stories and the language of one’s childhood. In short, about the pride and necessity of Identity. This serves the free creativity of writers. Tolerance, generosity and reciprocity are its hallmarks. The other kind is fettered in mythology. An overdose of that kind of nationalism brings nothing but intellectual poverty and easily becomes the political tool of other more sinister interests.

 In this respect, PEN carries on a tradition, which is the essence of ’modernity’. It is a heritage of the Age of Enlightenment and John Stuart Mill, much more than being a daughter of the French Revolution. The insight is that free critical thought, however much it may trouble authority, is in the long run to the benefit of society. It becomes the backbone of democratic society and self-reliant citizens.

 The ethics of PEN are also in the Charter. The freedom of speech we have as an ideal is not total, not uninhibited. It acknowledges self-imposed restraint. Members must refrain from knowingly untrue statements, never advocate violence in solving conflicts, and play their part in promoting the ideas of a culture of peace in society.

 Certainly PEN strives to promote quality in the literary discourse we encourage. PEN takes pride in excellence. But we are guided by an open-ended definition of quality. PEN has the implied task of enabling any young writer of today to become the classic of tomorrow. Furthermore, talent must be allowed to develop, and talent seldom develops in prison. Writers under repression or in prison must also be our concern, And PEN is an association for those who realise that personal satisfaction arises not only from a job well done, but also from a conviction that the best is only possible in a society free, tolerant and concerned.

 International PEN is built of free, autonomous PEN Centres. Members invite others from across borders to participate in seminars for an exchange of ideas and a discussion of matters of mutual concern, and where hospitality both brings together and broadens horizons. Thus we are all enriched. Thus solidarity is enhanced. Thus we build the future of a Europe that we hope never again shall be torn apart by nationalism – but rather held together by mutual respect, allowing all to flourish.

 This is why International PEN is an organisation with a future. Promoting literature, defending freedom to write.

 Thank you Romanian PEN and the Friedrich Ebert Stiftung for making this regional meeting possible.

 

Prima masă rotundă

 ISTORIA CENTRELOR PEN PREZENTATĂ DE PARTICIPANŢI

   

INTERNATIONAL PEN: AIMS AND METHODS

 

Francis King

As in photography, so in all human aspirations focus is vital for success. If we take aim with a gun, then it is useless if we do so at a number of different targets at one and the same time, since in that case we are unlikely to hit any of them. The word ‘aim’ carries with it the supposition that the marksman is determined to hit one target, not a number of targets simultaneously.

The original aim of International PEN, when it was founded in England in the early Twenties by that remarkable woman Mrs Dawson Scott, with the support and encouragement of the world-famous novelist John Galsworthy, was merely to facilitate the exchange of ideas between writers from all parts of the world. Subsequently, this aim expanded, as the persecution of writers in Nazi Germany and the Soviet Union became more and more terrible and more and more obvious. So it came about that shortly before the outbreak of the last War, PEN had become a human rights organisation as well as a cultural one. Many present members would now claim that its role as a human rights organisation should be accepted as the more important of the two.

During the twenty and more years during which I have been actively associated with PEN, I have witnessed constant attempts to extend the scope of our activities even further. An obvious instance is that of Nelson Mandela. Here was a man who symbolised the heroic and desperate struggle to destroy apartheid. All but a small minority of PEN members felt abhorrence for Mandela’s treatment by the then government of South Africa and a ready sympathy for him. But was he someone about whose situation PEN ought to concern itself? There were those, like myself, who took the view that, though individually each of us must be uncompromisingly opposed to apartheid and must feel intense indignation at Mandela’s imprisonment, he was not someone on whose behalf PEN, as an organisation, ought to campaign.  Our reason for reaching this decision was that he was not a writer and that he was being persecuted not for what he had written but for what, as a political opponent of the regime, he had done and encouraged others to do. After a great deal of argument, our view was the one eventually adopted.

Since then, PEN has constantly been under pressure to make its criteria for defending victims of persecution increasingly elastic. Although it is, as its charter declares, a non-political organisation, there have been more and more instances of its engaging in battle on behalf of some individual who, like Mandela, is in prison, not primarily for what he has written, but because he has been the leader  or a member of a political faction opposed to the government in power.

During the time that I have been associated with PEN, it has become ever clearer to me that there will always be people and even governments determined to subvert it for purposes other than those for which it was founded. This of course happened more obviously and more frequently during the years of the Cold War. From the Communist Bloc countries I met people who arrived as delegates even though their claims to be writers were flimsy or, as in the case of Chinese man frequently encountered at Congresses, totally non-existent. Among the delegates from the Western democracies I was able to identify at least two as being pawns of the CIA. Today, I have seen PEN used by opponents in other political struggles – each side denouncing the other for violations of human rights and demanding that PEN should pass indignant resolutions and protests.

The question that PEN should ask itself must therefore be this: if a victim of persecution is not, in the strict sense, a writer but merely someone who has put on paper his political views, ought we to champion him – or her? And what of journalists? Should PEN fight on their behalf? I ask these questions because I feel it to be vital for PEN to resist the temptation to become another, minor, less effective Amnesty and to preserve its unique identity as an organisation of writers devoted both to the welfare of writers and to writing itself. Focus is all-important.          

Having briefly said something about aims, I should like to say something, even more briefly, about methods. As you will know, at every Congress much of the time of the assembly of delegates is taken up with the debating and passing of innumerable resolutions expressing anger and concern at this or that infringement of human rights. How often and to what degree oppressive governments pay attention to these resolutions, is something I often wonder. Protests and resolutions serve the twin purposes of making delegates feel that they are doing something and of providing an outlet for feelings of outrage. But all too often when we have achieved some positive result, it is not because of these widely publicised resolutions but because of quiet, patient work behind the scenes. My own feeling has always been that, far more important than these aggressive or defiant resolutions, is the work, a hard day-to-day grind, of the Writers in Prison Committee, of the Women Writers Committee, the PEN Emergency Fund, and the initiative of my own Centre in regularly mailing books to prisoners.

Sadly, as in politics so in the field of human rights, to achieve one’s aims requires more than indignation and speaking one’s mind. A dictator is not likely to respond favourably to an organisation that appears to be dictating to him what to do. Yet all too often PEN in its resolutions uses words like ‘demand’, ‘insist’, ‘call on’ etc. To ask a dictator to show clemency to a prisoner outrages some people – who rightly point out that clemency is something shown to someone who deserves his sentence, not to someone wholly undeserving of it. But if a dictator is asked to show clemency, then he can abandon the uncompromising stance that he has previously adopted, without any risk of losing face. PEN’s primary aim – which should be to secure the release of the person concerned, not to show its totally justifiable indignation - must surely excuse what is, in effect, a falsehood.

My conclusion then is: Where aims are concerned, let us always remember that we are primarily a writers’ organisation and that it is therefore to writing and the welfare of writers that we should restrict ourselves. Where methods are concerned, let us always opt for those that are most likely to work and not for those that are most likely to provide relief for our pent-up anger, indignation and frustration, however justified those feelings may be.

 

LE PEN CLUB DE FRANCE

 Alexandre Blokh

En 1922, la France a répondu aussitôt à l’appel venu de Londres et de Galsworthy. Le club français fut le second à se constituer et à reconnaître l’importance de la mission que, par cette constitution, les écrivains se reconnaissaient. Il ne tarda pas à avoir pour le président l’un des plus prestigieux de l’époque: Anatol France. L’humanisme élégant de ce beau romancier, qui était aussi le plus bonhomme, a sans doute marqué notre Centre et nous cherchons à lui demeurer fidèle – en insistant sur le rôle de la littérature dans ces Lumières où la France a toujours su reconnaître le destin et le salut de l’humanité.

Mais c’est en Valery que nous trouvons le mieux et notre inspiration, et la source de notre orgueil. C’est lui qui a défini le mieux et notre mission et le miracle qui nous l’aura accordée, quand dès 1925, au dîner présidé a Paris par Galsworthy, il déclarait que le PEN Club etait l’enfant d’un miracle, le miracle d’amour qui avait fait que les diverses littératures sont tombées amoureuses les unes des autres.” Celui qui fut dix ans notre président, concluait en disant que si, comme l’avait cru Mallarmé, et beaucoup avant et après lui, le monde était fait pour aboutir à un beau livre, ce beau livre était “de toutes les langues” et que le PEN devait y collaborer.

Le siècle cependant écrivait une tragédie à laquelle le PEN français doit bientôt se consacrer. La visite de Bunin en 1926, la présence des écrivains russes émigrés tels que Nabokov, Bunin, Merejkovski, Berberova, nous rendit très vite conscients des problèmes qui se posaient dans l’époque et du fait qu’il concernait moins la littérature que les écrivains. La guerre d’Espagne, l’afflux des réfugiés espagnols, toute une émigration intellectuelle et littéraire, confirma cette dérive de nos activités sous la présidence de Jules Romains. La guerre, l’occupation devaient mettre un terme à toute activité aussi bien sur le plan littéraire que dans le domaine de la liberté d’écrire et de penser.

Le PEN français reprit son essor avec André Chamson qui fut porté à la présidence internationale. De nouveaux problèmes se posaient. Toute une moitie de l’Europe était dans les chaînes. Sous la présidence de Pierre Emmanuel, lui aussi président international, le PEN français pris un part très active, fit une oeuvre dont il est justement fier, dans la lutte contre le despotisme soviétique par l’intervention dans les médias. Par correspondance et le plaidoyer auprès les autorités, il parvint à aider un nombre des collègues russes, polonais, yougoslaves et roumains – last but not least. René Tavernier, lui-aussi President international, se depensa sans compter en faveur de cette dissidence et de ses réfugiés.

La libération toute souhaitée est advenue. Mais dans le domaine de la coopération intellectuelle autant  que dans celle de droits de l’homme, nous sommes encore, toujours, très loin du port. Sous ma présidence, j’ai donne au Centre trois orientations majeures. La première est la relecture, la célébration, l’hommage rendu, la discussion d’œuvres poétiques ou prosaïques d’écrivains, morts ou vivants, qui ne sont pas suffisamment connus ou appréciés dans époque. La seconde tâche concerne l’établissement et le renouvellement de nos contacts avec les intellectuelles et les écrivains de l’Islam dont beaucoup sont menacés, censurés et avec lesquelles les rapports sont souvent difficiles, l’incompréhension et les malentendus fréquents et mutuels. La troisième et, pour moi, la plus importante : favoriser, servir, promouvoir par tous les moyens l’unité de l’Europe et, plus concrètement, l’entré des pays de l’Europe Centrale et Orientale et, au premier chef la Roumanie, notre sœur latine, dans l’Union européenne. C’est bien pourquoi, nous attachons une si grande importance à des réunions de Centres européens telle que celles que votre Centre roumain organisa pour la quatrième fois. Et c’est au nom de cette oeuvre commune que nous voudrions exprimer à votre Centre et a son président Ana Blandiana, notre sincère et profonde gratitude. Nous revenons vers vous pour réapprendre ce que signifie le PEN Club, reprendre éspoir, retrouver le courage d’entreprendre.

 

LE CENTRE CATALAN DU PEN CLUB: 79 ANS DE SYNTONIE EXTERIEURE

Isidre Grau

 

L’histoire du centre catalan du PEN Club est presidée par une double conviction: l’interprétation de la littérature comme un lien qui ne connaît pas de frontières et, aussi, la nécessité de reconnaissance extérieure pour atteindre la maturité. La meilleure preuve se trouve dans la volonté et les faits des générations successives qui pendant presque 80 ans d’épique accidentée n’ont pas perdu le contact avec l’idée de fraternité universelle entre les créateurs de plume.

Son début fut dejà significatif. Le 19 avril 1922 se constitua le PEN Club catalan à l’hôtel Ritz de Barcelone, seulement une demie année aprés qu’on avait célébré à Londres le premier rancontre du PEN Club anglais, et pas encore deux mois que le comité international de l’entité était constitué, suivi par la fondation du centre français. Donc, le PEN catalan allait être le troisième centre que s’organisait dans le mouvement unitaire international et cinq nouveau centres s’y auraient accueilli avant l’été, entre lesquels il y’avait le PEN de Roumanie, aujourd’hui amphitryon de cette conférence.

S’il est certain que le PEN club voyait le jour comme réponse à l’expérience traumatique de la première guerre mondiale, c’est aussi vrai que les écrivains catalans entendaient cette initiative comme l’opportunité de porter leur langue et leur culture dans un forum international que lui donne la pleine reconnaissance. L’identité catalane, avec presque mille ans d’histoire, s’est toujours guidé du regard d’Europe. A la seconde moitié du dix neuvième siècle, autour du mouvement de la renaissance, allait se consolider sa vigueur créative avec le modernisme européen et, déjà à la seconde décennie du vingtième siècle, avait rendu possible une certaine splendeur autonome. Mais pendant les années 20 la plénitude culturelle continuait trop liée aux circonstances politiques, comme ils vont démontrer les restrictions imposées avec la dictature de Primo de Rivera en 1923.

Mais il y a une réalité inévitable jusqu’au present: hier comme aujourd’hui nous sommes en train de parler d’une langue et d’une culture sans un Etat propre. En conséquence, il a fallu ouvrir un chemin au milieu d’une autre culture en situation majoritaire, avec des obstacles variables selon les gouvernants. Cependant, si nous parlons de 1922, quand la Catalogne était en train de modeler ses institutions, la fenêtre ouverte que représentait le PEN international fut saisie comme l’occasion pour matérialiser le projet de renaissance littéraire du 19e siécle.

La preuve la plus evidente de la confiance des écrivains catalans vers les postulats du PEN, nous la trouvons avec la partipation continuélle de ses représentants dans les rencontres annuelles et dans l’implication active aux comités de travail. Ainsi, les catalans étaient a Oslo en 1928, quand l’organisation va définir un des piliers de son action : le PEN est une réunion de langues et de littératures, pas de pays ou Etats. Et aussi les catalans étaient présents dans l’historique congrès de Dubrovnik, lorsqu’on dénonçait et condamnait le nazisme.

L’enthousiasme et la constance des écrivains catalans on rendu possible la convocation du 13e congrès international du PEN à Barcelone, entre le 20 et le 25 mai 1935, quand 165 écrivains, représentants de 25 pays, se sont réunis sous la présidence de Pompeu Fabra, personnalité décisive dans la normalisation de la langue catalane. Malheureusement, un an après començait la guerre civil espagnole, avec l’interruption d’autant de projets et avec l’impossibilité de consolider les gains antérieurs. Cependant, dans un moment difficile le PEN catalan a maintenu la représentation de congressistes à Paris (1937) et à Prague (1938).

 Avec l’instauration de la dictature franquiste, le PEN catalan continuait active pendant 34 ans à l’exil, à travers du secrétariat permanent à l’extérieur assumée par Josep Maria Batista Roca, et avec la présidence de Carles Riba jusqu’au 1959, l’année de sa mort, et après, la de Josep Carner, poète exilé à Bruxelles. L’expérience de l’exil, malgré les circonstances adverses, a servi pour recevoir le témoignage de la solidarité internationale. Malheureusement, les effets de cette solidarité s’arrêta avec le début de la seconde guerre mondiale, quand toute l’Europe va être boulversé par le conflit bellique.

 Batista Roca, dans son exil a Cambridge, où il exerçait comme professeur d’histoire au Trinity College, a été la référence catalane pendant toutes ces années, tandis qu’à l’intérieur de la Catalogne se produit un nouveau sursaut  culturel et littéraire a partir de 1962, avec les écrivains des nouvelles générations, mais se maintient l’impossibilité de restructurer les associations et les institutions qui peuvent consolider l’identité nationale.

 Le franquisme, même dans son agonie, passe encore par une des phases les plus dures de la répression, quand en 1973 se produit un pacte entre Batista Roca et Avel·lí Artis Gener « Tisner », au nom des écrivains catalans, pour faire que le centre catalan du PEN revienne à la Catalogne, puisse être légalisé et transformé en un outil de dynamisation au service de la littérature catalane. Mais le contexte politique est encore si défavorable que l’assemblée de réorganisation doit être célébré au sommet d’un autobus. C’est le 4 fevrier 1973, quand 42 écrivains résidents a la Catalogne sont invités à effectuer une excursion, qui servira pour approuver les nouveaux statuts et pour nommer la nouvelle direction, présidée par le poète Joan Oliver.

 Mais la reprise d’une certaine normalité ne sera effective jusqu’en 1976, avec ce qu’on a appelé la transition démocratique, qui proposait la légalisation de nouvelles associations et le climat nécessaire pour construire des espaces de liberté. Ainsi, c’est quand le centre catalan du PEN CLUB peut démontrer la vitalité hibernée et entreprendre un effort intense pour proposer la célébration d’un nouveau congrès international à Barcelone, qui aura lieu entre l’11 et le 14 octobre 1978, sous la présidence internationale de Mario Vargas Llosa, avec l’assistance de 150 écrivains, venant de 35 centres du PEN, qui ont pu être des témoins  de la nouvelle conjoncture qui déjà commençait à rendre possible les projets du futur, grâce a la coordination internationale.

 C’est à cette assemblée, et autour de la rénovation de la direction effectuée en 1979, avec la présidence de Maria Aurèlia Capmany, que le centre catalan du PEN CLUB entreprend la modernisation définitive avec des critères enracinés dans la société catalane et dans l’optique de la récupération des institutions autonomes dirigées par la Generalitat de Catalogne. C’est dans cette nouvelle étape que le centre catalan a travaillé, de façon décidée, en trois directions qu’il considère plus propres à un centre de ses caractéristiques : d’abord, l’assistance régulière aux réunions et congrès convoqués par le PEN international ; aprés, la croissance de protagonisme à l’intérieur, avec l’impulsion de comités de traductions et de droits linguistiques ; et, finalement, profiter la plateforme international pour projeter les lettres, tout en établissant des relations avec d’autres littératures et envisageant l’échange.

 Le dynamisme de ces années là s’est traduit avec un travail trés intense, spécialement marqué par les taches du comité de programme et traductions, né a l’assemblée de 1978 à Barcelone, et qui a evolué vers ce qu’on appelle comité de traductions et droits linguistiques, présidé depuis 1993 par le catalan Isidor Cònsul, et qui a élaboré un important projet en relation avec les droits linguistiques, culminé en juin 1996 avec la proclamation solemnelle d’une Déclaration Universelle des Droits Linguistiques, lue  à l’Université de Barcelone et soutenue par tous les centres du PEN et par une centaine d’ONGs.

 Mais avant d’arriver a ce rendez-vous international, en 1992 Barcelone avait été le siège du 57e congrès international du PEN, qui a réuni 400 écrivains de tout le monde entre le 20 et le 26 avril, au même temps qu’on fêtait le Jour du Livre,  que chaque 23 avril célebre la Catalogne et que dans ces dernieres années s’est internationalisée en hommage aux livres.

 Maintenant, notre présent est une manière d’avancer vers un futur gouvernable. Pour accomplir les missions enroulées, le centre catalan du PEN CLUB compte avec des comités de travail qui constituent  sa force essentielle, comme le sont les femmes écrivains, celui de projection extérieur, la promotion intérieure et les écrivains emprisonnés, en plus de continuer avec la présidence du comité international de traductions et droits linguistiques.  Et depuis ce mois de juin le centre catalan du PEN Club compte avec une nouvelle direction, présidée par Dolors Oller, qui se propose de doner une  nouvelle impulsion au programme des deux dernières décennies, avec l’objectif de contribuer au débat  intérieur du PEN  international,  en profitant  de la plateforme de projection de notre littérature et établir des liens et projets de futur avec les autres littératures. Tout cela, avec l’idée de faire que la littérature catalane soit aussi moderne et ouverte comme le prétendaient ces poètes et narrateurs catalans d’avril 1922,  qui ne doutérent de seconder une initiative qui a surgi de l’esprit de solidarité et l’échange entre créateurs de la plume.

 

THE NORWEGIAN P.E.N. CENTRE

Kjell Olaf Jensen

The Norwegian P.E.N. Centre, being among the oldest in the P.E.N. family, was established by the novelist Johan Bojer in 1922, only one year after the establishment of International P.E.N. in London. Mr Bojer enjoyed a wide international reputation at least until the early 1950s, his most well-known work being the novel "The Last of the Vikings".

 Norwegian P.E.N. has a history with both ups and downs, with an acticity level which has varied widely, and with a break during the Second World War and the German occupation of Norway. After the war, the Center's development has followed more or less the same lines as that of most other centers, with a tendency to put more stress on the fight for freedom of expression and less on our activities as a literary club. Our activities towards the membership consists today of about 5-6 meetings with national and international writers per year, public ceremonies in connection with the international Writers in Prison Day and other particular dates, and the offer towards the members to participate in the work of any of International P.E.N.'s committees.

 Our fight for freedom of expression is directed both towards problems in Norway, where we cooperate with 25 other human rights organizations, loosely organized in a vast NGO Forum, and towards international problems, where we mostly cooperate with other Norwegian writers' organizations, private foundations, the Norwegian Ministry of Foreign Affairs (sponsoring, reports) and of course with International P.E.N. and its committees. We regard the idea of building bridges in areas of conflict as our main target within this part of our work. Some examples:

 In September 2000, we sent a delegation to Serbia, Kosovo and Macedonia to make contacts, meet friends and get an idea of the possibility of bringing colleagues together. We have also constantly participated actively in the regional and international P.E.N. conferences within the region of the Balkans (Bled, Sarajevo, Zagreb, Romania). In the end of September 2001, we organize a Balkan conference with the title "Balkan 2001. The Responsibility of the Writer. The Role of Literature" in Stavanger, within the framework of the yearly international Festival of Literature and Freedom of Expression which is held in that city, and in cooperation with the City of Stavanger. All the republics which once were parts of former Yugoslavia, will be represented, with the exception of Slovenia, and Albania and the Roma population and literature will also be represented. There will also be some international experts like Mr Moris Farhi and Ms Vesna Goldsworthy.

 In February 2001, we sent a delegation to Israel and the Palestinian areas, in cooperation with Norwegian Playwrights' Association, Norwegian Writers for Children, and The Norwegian Association of Literary Translators, with the same idea as above: make contacts, meet friends and get an idea of the possibility of bringing colleagues together. Now, we plan several follow-ups of this initiative:

1) A conference in Ramallah in late November 2001, with a number of internationally known writers and Palestinian writers, in order to direct the world medias' searchlight towards the conditions of our Palestinian colleagues, who are virtually non-existant in the world's eyes, who live and work under terrible conditions, and who all the same are among the most active forces working for peace in the Middle East. This conference will be organized in close cooperation with the Palestinian Writers' Union.

2) An other conference with our Israeli colleagues (which will be much easier to organize), probably at some time during the spring of 2002.

3) An event with representatives of both parties. For this part of the plan it still is rather difficult to fix a schedule.

 In april 2001, we sent a delegation to Iran to make contacts, meet friends and try to get more precise ideas about the fight against censorship and other gross violations against the writers', editors' and journalists' right to freedom of expression. Now, we follow up this work with an Iran Conference in Stavanger during the same festival as mentioned for the Balkan Conference above, with participation from Iranian writers living in exile in Norway and Sweden, and from Iranian writers arriving directly from Iran for the conference, among them several of the country's most well-known novelists and poets today. This year, there are three Iranian Cities-of-Asylum-guests in the Norwegian cities participating in this program which is directed by the International Parliament of Writers, and all three of them will of course also participate in our conference.

 One of the three official Norwegian Cities of Asylum for writers, namely Kristiansand, will be organizing a huge conference assembling all writers profiting by this system around the world, and representatives from all Cities of Asylum, probably in 2005. Norwegian P.E.N. has been asked to be co-organizers of this event, which we of course have accepted.

The Ministry of Foreign Affairs has asked Norwegian P.E.N. if we are willing to take over the administration of the Government's part of the financing of the Cities of Asylum programs, which we have accepted.

For the first time in its history, Norwegian P.E.N. will, some time during the remaining months of 2001, very probably be able to establish an own secretariat, when we shall be taking over the office and the essential activities of Norwegian Forum for Freedom of Expression (NFFE), which will be closing down. NFFE is an umbrella organization with 18 member organizations assembling writers (fiction and non-fiction), editors, publishers (books, newspapers and magazines) and journalists. Most of these organizations now seem to regard Norwegian P.E.N. as their most natural partner when it comes to freedom of expression work.

These are some examples of what we mean with "building bridges". Norwegian P.E.N. is still a rather small organization with less than 300 members and with very limited financial means; we depend upon partners both for sponsoring of projects and for the carrying out of bigger projects. We therefore have, slowly but conscientiously, tried to build a network of partner organizations with which we today feel that we have a largely fruitful cooperation.

 

PEN CLUBUL ISRAELIAN

Shaul Carmel

Doamnelor şi domnilor, în primul rând aş vrea să mulţumesc doamnei Ana Blandiana, preşedintele Centrului român, că a ţinut cont mai puţin de geografie şi mai mult de civilizaţie şi a invitat o ţară din Orient la o conferinţă europeană. Ne considerăm europeni şi mulţumesc doamnei Ana Blandiana că ne aflăm aici.

Doamnelor şi domnilor, eu nu aş vrea să vă vorbesc mult, ci doar despre câteva lucruri esenţiale şi foarte specifice nouă, PEN Clubului israelian. Probleme care nu au corespondent şi nu se aseamănă, poate, cu problemele altor centre PEN din lume şi din Europa.

PEN Clubul nostru există într-un mediu foarte ostil, de război permanent. PEN Clubul israelian a luat fiinţă doi ani după ce a luat fiinţă PEN Internaţional. La conducerea PEN-ului de-a lungul a 80 de ani au fost scriitori ebraici de renume. Dominarea limbii ebraice în PEN a existat până în ultimii 20 de ani. Odată cu exodul au intrat în PEN scriitori care scriu în alte limbi. Nu a fost uşor, nu este uşor nici astăzi. Vedeţi dumneavoastră, spre deosebire de România şi Ungaria care au câte două centre PEN, adică un centru PEN maghiar în România şi un centru PEN în Ungaria, la noi este exact invers. Doamnelor şi domnilor, de-a lungul anilor centrul PEN a făcut eforturi să traducă în câteva limbi opera scriitorilor ebraici. Acum face totul pentru traducerea, invers, a scriitorilor care au migrat din Est, scriitori de limbă rusă. În ultimii 15 ani a fost exodul evreilor din Rusia, ţara noastră a primit aproape un milion de evrei din Rusia şi cu ei vă daţi seama că au venit oameni de artă; numai Asociaţia de Limbă Rusă, a scriitorilor de limbă rusă din Israel numără 200 de persoane. PEN-ul israelian e în conflict aproape permanent cu politica – asta ca să atrag atenţia asupra subiectului discutat aici de-a lungul a două ore, unde trebuie să fie PEN-ul, alături sau faţă în faţă cu politica şi cu statul. Iată avem acum o problemă esenţială: din cauza conflictului cu palestinienii, scriitorii israelieni de limba arabă, membri ai PEN-ului israelian de ani de zile, din cauza conflictului din ultimul timp, nu mai vor să participe la activitatea PEN-ului şi vor separaţie. Iată o problemă esenţială pentru noi. În acelaşi timp, PEN-ul israelian luptă pentru eliberarea unui scriitor arab. Iată conflicte pe care altă ţară nu le are. Pe de o parte nu mai vor să participe la activităţile noastre, pe de altă parte noi presăm puterea politică a statului să elibereze un scriitor arab care este în arest administrativ, rugând pe primul ministru să-l judece şi să-l pedepsească dacă este cazul. Iată o problemă specifică nouă. Pregătim acum un număr al revistei noastre, Apelul, în limba franceză, limbă mai puţin cunoscută şi, oricum, nu cu circulaţia pe care o are engleza. În conducerea PEN-ului sunt la ora actuală vorbitori de diverse limbi, iar un lucru specific nouă; suntem în aceeaşi organizaţie scriitori care scriu în 11 limbi diferite. Am spus că centrul nostru PEN numără 200 de persoane.

Sunt foarte bucuros că am venit aici, la această conferinţă internaţională. Sigur că ne-am bucura să aibă loc şi la noi asemenea conferinţă. Prima şi ultima conferinţă internaţională care a avut loc a fost în 1973, la Ierusalim. PEN-ul îşi duce activitatea la Tel Aviv, şi nu în capitala ţării.  La început a funcţionat în casa particulară a unei scriitoare.

Când şi cum va avea loc o conferinţă sau un congres PEN în Israel, din păcate nu depinde numai de noi. În fiecare zi sunt accidente grave, atentate.

Vă urez succes şi vă mulţumesc foarte mult.

 

 Centrul maghiar din România

Gálfalvi Zsolt 

Stimaţi colegi şi prieteni, ceea ce am auzit noi aici despre istoria PEN Cluburilor din Europa a demonstrat din nou că relaţia dintre literatură şi istorie este foarte, foarte complexă. Literatura vrea să scape de efectele nefaste ale istoriei, dar istoria nu este de acord cu aceasta. Întâmplările din viaţa PEN Cluburilor, mai ales în partea aceasta, centrală, de est şi de sud a Europei, din păcate, sunt foarte legate şi mai demult legate de procesele istorice.

Şi PEN Clubul maghiar din România a fost fondat sub influenţa condiţiilor istorice. Prima dată a fost înfiinţat în 1928, în secolul trecut – este foarte greu de spus aşa, dar a fost secolul trecut - dar datorită unor neînţelegeri nu prea a funcţionat până în 1933 când a avut loc congresul de la Dubrovnik care din toate punctele de vedere a fost unul dintre congresele cele mai importante ale PEN Clubului. După aceasta s-au clarificat anumite lucruri, s-a clarificat printre altele că PEN Cluburile nu reprezintă state, ci reprezintă literaturi şi limbi. Este un lucru foarte greu de înţeles în partea aceasta a Europei – nici acum nu este înţeles prea bine – dar, totuşi, mi se pare că în privinţa aceasta şi PEN International a avut un rol important de a conştientiza acest fapt. Nu este vorba numai despre nişte vederi formulate de unii politicieni, este vorba de o mentalitate care leagă totul de stat, literatura, cultura, totul. Cetăţeanul este o proprietate a statului, ceea ce face şi ceea ce produce este, de asemenea, o proprietate a statului şi totul trebuie judecat sub acest aspect. Din cauza aceasta avem foarte multe probleme în toată Europa, în partea aceasta a Europei, mai ales, şi, din păcate, vom avea şi în viitor. Vă rog să vă gândiţi numai la faptul că acum, este sfârşitul lui iulie, încă nu ştim dacă următorul congres al PEN Clubului va avea loc sau nu, pentru că în Macedonia se luptă, acolo se trage. Vorbind despre o influenţă a istoriei asupra sorţii literaturii, a cărturarilor, este vorba şi despre faptul că trebuie să-i înţelegem: prin partea aceasta a Europei, nu numai ultimele secole, dar mai ales după 1989 naţionalismul agresiv, extremist, este primejdia cea mai mare. PEN este, desigur, o organizaţie literară. Pentru noi, desigur, este cel mai important că se ocupă cu valorile literaturii, în primul rând. Nu vom avea posibilitatea de a crea şi de a continua mai departe aceste valori care sunt în Europa de 4000 de ani, de la Iliada, dacă naţionalismul, şi ca mişcare, dar şi ca mentalitate, nu va fi pus în situaţia de a nu mai putea fi atât de vehement şi de a nu avea influenţă atât de mare.

PEN Clubul maghiar din România a fost înfiinţat din nou în 1990 împreună cu PEN Clubul român. În timpul dictaturii regale PEN Clubul nu a putut funcţiona deloc şi după aceasta, în timpul totalitarismului comunist, de asemenea. În perioada comunistă PEN Clubul român a avut posibilitatea de a trimite uneori un scriitor sau doi la întâlniri internaţionale, dar, de fapt, nu a funcţionat. A început să funcţioneze numai după ’90. După 1990 am înfiinţat şi PEN Clubul maghiar din România pe baza  hotărârilor şi principiilor de bază ale PEN-ului Internaţional. Deci am avut discuţii, desigur, dar ceea ce este foarte important, colaborăm în cele mai bune condiţii cu PEN Clubul român şi prezenţa noastră de acum dovedeşte acest lucru. Am participat la o serie de întâlniri internaţionale unde am avut, de altfel, şi iniţiative comune, ne înţelegem foarte bine şi, bineînţeles, ne înţelegem foarte bine şi cu PEN Clubul din Ungaria şi există o colaborare foarte fructuoasă, mi se pare, între PEN Clubul maghiar din România şi PEN Clubul maghiar. Am organizat, de altfel, o întâlnire internaţională, cele trei PEN cluburi împreună, o întâlnire europeană care a fost apreciată foarte mult de cei care au participat din diferite PEN cluburi din Europa.

Nu vreau să fac o istorie a PEN Clubului maghiar din România, vreau să spun un lucru: că în afară de activitatea propriu-zisă, noi suntem foarte mult legaţi de un document despre care a fost deja vorba aici, Declaraţia universală a drepturilor lingvistice, care a fost aprobat în 1996 la Barcelona, şi de atunci noi colaborăm cu PEN Clubul din Catalonia. Dar acesta nu a fost făcut numai de cei din Catalonia, este un document făcut de specialişti, foarte important, foarte cuprinzător, pe baze ştiinţifice. Îmi pare rău că în ultimul timp nu se acordă atenţia cuvenită acestei Declaraţii şi cred că PEN-ul Internaţional ar trebui să se ocupe din nou de acest document, care la timpul lui, în ’96 şi după asta, a avut un ecou foarte mare.

Desigur că în munca în PEN Club şi în munca cărturarilor în general sunt multe conflicte în ultimul timp, în ultimii ani. Noi am câştigat libertatea de creaţie, dar în acelaşi timp am pierdut foarte multe iluzii. Este vorba nu numai de PEN Clubul de aici, nu este vorba numai despre România, este vorba despre Europa Centrală, despre Europa de Sud, despre Europa de Est. Am câştigat o experienţă conform căreia după moartea tiranului Claudius nu vine Hamlet şi nu vine Horaţiu, vine agresivul Fortinbras care este fără scrupule. Trebuie să trăim cu experienţa aceasta. Dacă uităm această experienţă, atunci nici PEN Clubul, nici munca scriitorilor nu va folosi nimănui.

 

PEN CLUBUL DIN REPUBLICA MOLDOVA

Andrei Burac

Doamnelor şi domnilor, sunt foarte emoţionat că mă aflu aici, cu colegii mei. O să încep prin a spune cine suntem noi. Mai întâi cine suntem astăzi, apoi vă voi spune cine am fost ieri.

După o sută de ani de dominaţie colonială a Rusiei, după primul război mondial, Republica Moldova, Basarabia de atunci şi de astăzi, a revenit ca un teritoriu, parte integrantă a României şi, deci, istoria PEN-ului nostru este, până la un moment dat, istoria PEN-ului român şi invers.

După al doilea război mondial, ca rezultat al pactului Ribbentrop-Molotov, am redevenit parte a fostei U.R.S.S., situaţie care a continuat  până în ’91. Bineînţeles că noi, scriitorii din Republica Moldova de astăzi, am suportat o dublă teroare în aceşti ani: teroarea ideologică, comunistă, şi teroarea de a fi lipsiţi de identitate. Republica Moldovenească, avea ca limbă oficială limba moldovenească, o limbă care nu exista prefăcându-se că nu ar fi avut nimic comun cu limba română, limba tradiţională, vie, limba clasicilor noştri, limba predecesorilor noştri, lipsindu-ne de dreptul de a ne numi români, continuitatea clasicilor noştri, despre care au învăţat părinţii noştri, bunicii noştri, strămoşii noştri. Bineînţeles că a existat permanent o rezistenţă, nu prea deschisă, pentru că ştiam noi cu ce se termină orice rezistenţă; pur şi simplu ştim foarte bine şi ar trebui să nu uităm, pentru că dacă România are astăzi la Sighet un Memorial, bazat pe documente, noi nici măcar nu-l putem avea, fiindcă toţi intelectualii din Basarabia au fost pur şi simplu exterminaţi undeva, în Siberia. Dar cu toate acestea, în Basarabia activau nişte scriitori care, unii, au fost scriitori de valoare la debuturile lor, menţionaţi de George Călinescu în “Istoria literaturii române”. Aş vrea să menţionez pe Alexandru Robot, un scriitor foarte interesant, autor al romanului  “Music-hall” (păcat că la ora actuală acest roman este prea puţin cunoscut printre scriitori, căci este un roman  modern şi astăzi, într-un fel). Aş vrea să mai menţionez pe Paul Celan pe care îl ştie toată lumea, este de la Cernăuţi, din Bucovina. Coleg cu Paul Celan  este Paul Mihnea, care a decedat la începutul anilor ’90. Mai putem vorbi de Nicolae Costenco, care a făcut 16 ani de Siberie,  ca şi Bogdan Nistru. Dar ce s-a întâmplat cu aceşti scriitori, într-un fel foarte moderni la începuturi, la debuturile lor? Li s-a spălat creierul într-atât încât şi ei au revenit la proletcultismul foarte bine dirijat şi propagat de ideologia sovietică. Ba, mai mult, au încercat să împiedice şi pe cei mai tineri care veneau în literatură după al doilea război mondial. Au fost jertfe mulţi dintre colegii mei, generaţia mea, chiar şi eu, prima mea carte a fost acuzată de influenţe ale literaturii române, de modernism, că stricam tineretul nu numai din Basarabia, ci din întreaga Uniune Sovietică. Chiar am un document, l-am arătat colegilor mei, Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru, care sunt prezenţi aici. Chiar liderii noştri care erau, într-un fel, persoane de încredere ale Moscovei, ai sistemului, au avut până la urmă destine dramatice. Când a început perioada gorbaciovistă, prin anii ‘85-’86, Pavel Goţu pur şi simplu neînţelegând ce se întâmplă s-a sinucis, s-a împuşcat, a lăsat şi o scrisoare cu scuze pentru familie. Atât de mult era încurcat în diverse compromisuri, probabil. Până acum a rămas o enigmă de ce s-a sinucis acest poet, şi poet bun, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, membru în diverse comisii, cu premiul Lenin, prezent prin foruri politice, Prezidiul Sovietului Suprem ş.a.m.d.

Dar şi generaţia mea, şi cea ceva mai tânără decât mine, până la urmă căutam să căpătăm nişte studii, nişte cunoştinţe. Bineînţeles că doar la Chişinău, în spaţiul acela restrâns din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, era aproape imposibil, era o periferie a Uniunii Sovietice, şi atunci bineînţeles că noi aveam unica şansă de a face studii ori la Leningrad, ori la Moscova. Da, într-adevăr, Uniunea Scriitorilor din fosta Uniune Sovietică era un aparat diavolesc, pentru că vreau să vă amintesc un lucru: fondul literar al Uniunii Sovietice avea un buget de 7 miliarde de ruble, pe vremea când 60 de copeici era un dolar. Vă daţi seama ce sumă colosală era pentru maşinăria de a spăla creierul, de a face mutanţi, de a crea un om nou. De fapt, noi şi astăzi mai avem aceste consecinţe. Aceste case de creaţie, aceste superhoteluri care momeau scriitorii, pe cei care erau membri ai Uniunii Scriitorilor, într-un fel sau altul… Tot acolo întâlneam şi mulţi scriitori veniţi din Occident. De fapt, până la urmă veneau nu numai simpatizanţi ai acestui sistem, veneau şi oameni care erau cu idei democratice, dar veneau dintr-o curiozitate, veneau dintr-o dorinţă de a înţelege, de a studia acest fenomen care se întâmpla în fosta Uniune Sovietică. Am avut onoarea şi norocul de a-l întâlni pe Peter Kurmann. Omul care a jucat un rol decisiv şi în biografia mea, şi în biografia apariţiei grupului din Republica Moldova, înţelegându-ne în mod tacit, la Moscova, la o conferinţă, unde era el în calitate de invitat, să ne ducem să convenim când ne putem întâlni la o casă de creaţie. Şi, într-adevăr, i-am spus când voi fi eu şi am stat 25 de zile, el interesându-se ce se întâmplă cu noi, cine suntem noi. După asta a urmat o invitaţie a mea în Suedia unde m-am informat pe ce lume trăiam. Ştiam şi noi de ceea ce s-a întâmplat cu Soljeniţîn, pe care noi toţi, generaţia mea, îl cunoşteam, cu Aleksandr Zinoviev. Am aflat mai târziu istoria lui Dorin Tudoran, protejat de PEN-ul francez.

Slăbindu-se chingile dintre noi şi România, şi după ce a venit doamna Ana Blandiana la Chişinău în 1990, ne-am interesat cum se poate ca să intrăm şi noi, să fim şi noi membri ai acestui PEN Club. Dumneaei a apelat la sprijinul domnului Alexandre Blokh. Vă mulţumesc, domnule Alexandre Blokh pentru răbdarea şi răspunsurile pe care le-aţi făcut apelurilor noastre, încurajându-ne, solidarizând un grup de scriitori din Moldova. După asta a urmat documentarea noastră, prezentând o listă cu nişte curriculum vitae. Foarte mult ne-a ajutat şi doamna Denisa Comănescu. Şi după aceasta şi-a amintit şi domnul Konrad György, în acea vreme preşedinte internaţional, şi astfel a învins grija doamnei Ana Blandiana de a-şi susţine foştii compatrioţi şi de a forma un PEN Club în Republica Moldova. La început era ideea de a adera câţiva membri doar la clubul român, dar până la urmă s-a hotărât la reuniunea de la Paris şi s-a votat în congresul de la Viena, am fost acceptaţi în calitate de membri cu drepturi egale. Vreau să vă spun că cu ocazia aceasta am participat la mai multe congrese, în Spania, la Praga, în Mexic ş.a.m.d. Una din problemele noastre precum ştiţi…pentru cine nu ştie, am avut şi un mic război după ce s-a prăbuşit Uniunea Sovietică, cu jertfe, războiul mic dar jertfele mari, cu deţinuţi politici. Înainte de a veni încoace am avut o discuţie cu domnul Ilie Ilaşcu care ne-a transmis să vă mulţumesc tuturor acelora care l-aţi susţinut şi în special doamnei Ana Blandiana, şi toţi ceilalţi, toate forurile.

Avem probleme şi noi, cum are toată lumea, dar suntem fericiţi astăzi că putem face ce dorim, că suntem în familia scriitorilor din întreaga lume, între membri cu drepturi egale şi, în sfârşit, ne putem considera scriitori români şi mai suntem şi membri ai Uniunii Scriitorilor din România, ceea ce înseamnă pentru noi foarte mult. Chiar şi acum când lucrurile par să o ia de la  capăt şi se pune din nou problema: suntem noi scriitorii unei limbi inventate sau suntem scriitori de limbă română, ca toţi predecesorii noştri.

 

PEN CLUBUL ROMÂNÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

 Barbu Cioculescu 

Lapsusul de patru decenii de comunicare, caracteristic trecutului comunist a avut, printre alte consecinţe, întreruperea unor activităţi cultural-sociale cu tradiţie anterioară, pierderea de arhive, dispariţia, în timp, a martorilor. Ştim, totuşi, că PEN Clubul român fiinţa în anul 1923, curând, deci, după înfăptuirea statului naţional întregit, când scriitori de toate etniile din ţară îşi puteau uni activităţile de perspectivă. Mai cunoaştem că printre primii preşedinţi ai PEN Clubului român s-au numărat Liviu Rebreanu şi Corneliu Moldovanu, dar la Biblioteca Academiei Române se află doar statutele PEN Clubului român din anii 1934 şi 1936, de care dispunem, de altfel, şi dintr-un registru de procese-verbale ale şedinţelor de comitet şi ale adunărilor generale, între anii 1932-1939, perioada cea mai înfloritoare a literaturii româneşti, în opinia cunoscătorilor.

Registrul a aparţinut fostului secretar-general al PEN Clubului român, Radu Cioculescu, şi a scăpat miraculos vigilenţei anchetatorilor Securităţii, la percheziţia precedând arestarea scriitorului, care a şi pierit în temniţă. În afară de amintitele procese-verbale se mai găsesc, în foi volante, câteva adrese, scrisori, din partea altor PEN-uri, asupra cărora vom reveni. Statutul din 1934 preciza compoziţia Asociaţiei – poeţi, autori dramatici, editori, prozatori, eseişti, traducători, scopurile, modul de organizare. Se specifica, de pildă: “Secţia românească a PEN Clubului este secţia naţională a Asociaţiei internaţionale de acelaşi nume, cu sediul la Londra. Scopul fiind de a favoriza cooperaţia amicală a scriitorilor, în interesul libertăţii exprimării artistice şi al bunei înţelegeri internaţionale.” Extinzându-se activităţile în orice direcţie în legătură cu scopul precizat, se sublinia o singură excepţie: “nu se va angaja, sub nici un motiv, în activitatea politică.”

Articolul 2 statua că nu poate lua fiinţă decât un singur centru PEN Club, cel din Bucureşti, cu fondarea de subsecţii în oraşe sau ţinuturi, integrate centrului bucureştean. Înscrierea de membri minoritari ai subsecţiilor se efectua după aceleaşi criterii, enumerate în articolele ce urmau, privind o vechime de cel puţin trei ani în publicistică. Noii membri “vor fi obligaţi să iscălească principiile stabilite la Congresul internaţional al PEN Clubului, ţinut la Bruxelles în 1927”. Acestea afirmau că literatura, naţională la origine, nu cunoaşte graniţe şi trebuie să rămână un bun comun naţiunilor – în ciuda dificultăţilor politice sau internaţionale că, în toate împrejurările şi în special în timp de război, operele de artă, bunul umanităţii în general, trebuie să rămână neatins de pasiunea politică sau naţionalistă.

“Noi cerem Congresului internaţional, scria în articolul 2 al Statutului, să întreprindă demersuri sigure pentru a preveni centrele individuale ale PEN Clubului, care au fost fondate pentru scopul de a păstra buna înţelegere între rase şi popoare, de a nu fi întrebuinţate ca armă de propagandă în acţiuni cuprinse sub numele de şovinism, prejudecată de rasă şi rea voinţă politică.” Alte articole preconizau căile organizatorice şi de funcţionare ale PEN-ului, componenţa Comitetului – preşedinte, secretar general şi casier, cu trei-patru membri, Comitet la care puteau participa şi preşedintele sau un delegat al subsecţiilor din provincie. Alegerea Comitetului avea loc la câte doi ani, prin vot secret şi majoritate de voturi. Adunarea generală putea desfiinţa o subsecţie care nu ar fi corespuns scopului şi statutelor centrale, tot prin majoritate de voturi. Dar la Congresele internaţionale ale PEN Clubului, membrii subsecţiilor puteau participa alături de membrii centrului, beneficiind de toate avantajele lor. Adunarea Generală se ţinea în fiecare an în luna aprilie. Ea descărca Comitetul, care prezenta, prin preşedinte, o dare de se seamă a activităţii pe timpul anului scurs.

Articolul 13 se referea la cazul în care purtarea unui membru s-ar fi vădit în contrazicere cu caracterul şi interesele PEN Clubului, Comitetul fiind îndrituit să-l suspende pe membrul respectiv şi chiar să-l invite să se retragă din asociaţie. În cazul în care persoana vizată nu se retrăgea în curs de o lună de la somaţie, Comitetul era liber să-l şteargă de pe listele sale. Însă nici un membru nu putea fi suspendat fără o rezoluţie a două treimi din membrii Comitetului, întruniţi într-o sesiune specială. Se prevedea expres că “opiniile politice sau activitatea politică a membrilor nu puteau constitui un motiv pentru eliminarea lor.”

Pentru întărirea legăturilor de prietenie între membrii asociaţiei se organizau agape lunare, la care fiecare membru putea aduce unul sau doi invitaţi. Articolul 17 preciza că membrii PEN Cluburilor străine puteau fi invitaţi la aceste agape, ori de câte ori se vor afla în trecere în capitala ţării. Ultimul articol, al 20-lea, confirma că statutele nu pot fi modificate decât prin votul a două treimi din numărul total al membrilor, adunaţi într-o sesiune extraordinară. Statutul era semnat de Victor Eftimiu, ca preşedinte, şi de Ion Sân Giorgiu, ca secretar general.

O dare de seamă anterioară, din 8 aprilie 1933, deplângea decesul, la 31 ianuarie 1933, a preşedintelui PEN Clubului, scriitorul britanic John Galsworthy, laureat al premiului Nobel pe anul precedent. Celebrul romancier lăsase o sumă respectabilă din premiu PEN Clubului londonez, “ca să fie întrebuinţată anual în scopuri pe care le vom cunoaşte când ni se va comunica regulamentul acestei fundaţii.” Ca în toţi anii, scria în raport, ni s-au adresat numeroase intervenţii, atât de cereri de lămuriri bibliografice sau biografice, cât şi de introducere şi călăuzire prin ţară a scriitorilor Penten, german, şi A. Balabanoff, bulgar. Cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani se trimite un mesaj stareţului Metodiu Zavoral, mare prieten al românilor şi membru al PEN Clubului român. Răspunsul sărbătoritului, redactat în româneşte, fusese mişcător. Mai departe: “Cu prilejul participării noastre la masa dată de ministrul Instrucţiei, cultelor şi artelor, D. Gusti, la care colegul Liviu Rebreanu a vorbit în numele PEN Clubului, D-sa a fost proclamat membru de onoare. E al doilea membru de onoare pe care îl avem.”

În ţară, se mai scria în procesul-verbal, s-a rezolvat în parte problema legăturilor cu scriitorii minoritari, prin înfiinţarea unei secţii a PEN Clubului român pentru scriitorii unguri din Transilvania. La înfiinţarea acestei organizaţii, cât şi la Adunarea generală anuală a scriitorilor din grupul Helicon, s-au discutat probleme de program şi activitate comună.” Iar în legătură cu hotărârea luată la Conferinţele de la Atena, Istanbul şi Bucureşti, vizând o apropiere între creatorii din cele şase ţări, s-a înlesnit traducerea din limba greacă modernă a unui roman şi a unui volum de proză din limba bulgară. “Aceasta din urmă a apărut zilele acestea şi va fi întâia traducere în acest fel făcută sub egida PEN Clubului român şi cu arătarea chiar pe copertă a acestui fapt.”

Semnată de Emanoil Bucuţa, darea de seamă fusese aprobată în unanimitate, Ion Pillat propunând să se aducă mulţumiri scriitorului care, “a fost sufletul PEN Clubului român.” Pentru alegerea unui nou Comitet, căruia aveau să-i revină sarcinile rezolvării şi a chestiunilor legate de Congresul de la Ragusa, Liviu Rebreanu propune votul prin aclamaţii. Ion Pillat cere ca în Comitet să figureze şi un ardelean, numindu-l pe Lucian Blaga. În final se admite votul pe faţă. Se alege lista cu Victor Eftimiu preşedinte, Ion Sân Giorgiu secretar general, Eugen Filotti casier, Ion Marin Sadoveanu, Lucian Blaga şi un membru al filialei Cluj, ca membri. Se mai propune ca în Comitet să figureze şi un scriitor sas. La  masa festivă din 10 aprilie 1933 se cooptează ca noi membri, N.I.Herescu, Ion Petrovici, Ţigara-Samurcaş, D. Caracostea, Paul Zarifopol, arhitect G.M.Cantacuzino, dr. Ion Cantacuzino. La o altă masă colegială, Victor Eftimiu propune ca în cazul în care la Congresul de la Dubrovnik – la 25 mai 1933 – se va pune chestiunea acţiunii lui Hitler, România să se ţină rezervată. Şi mai propune înfiinţarea unei case editoriale a PEN Clubului, la Paris.

În Adunarea Generală Extraordinară din 11 februarie 1934, Alexandru Busuioceanu aduce la cunoştinţă că “trei membri ai PEN Clubului nostru, dnii Nae Ionescu, Dragoş Protopopescu şi Nichifor Crainic au fost arestaţi, fără mandat şi fiindcă şi-au exprimat ideile.” Cere să se intervină pe lângă autorităţi pentru eliberarea lor, cerere căreia i se raliază şi Perpessicius. Dar preşedintele PEN-ului se şi interesase la autorităţi şi primise asigurări că cei reţinuţi sunt trataţi omeneşte. Ulterior, Nichifor Crainic va demisiona din PEN Clubul român.

Aici, poziţia lui Victor Eftimiu este foarte puternică. Se realege preşedinte la Adunarea Generală anuală din 1934, cu 21 de voturi, pe când lista Ion Petrovici, unde membrii de Comitet ar fi trebuit să fie Ion Pillat, Tudor Vianu, Perpessicius şi Lucian Blaga întruneşte doar opt voturi. Printre noii primiţi se numără Mihail Ralea, Al. Rosetti, Al. Philippide. PEN Clubul român primeşte, apoi, vizita la Bucureşti, în 1935, a scriitorului francez Jules Romains, ca şi pe cea a vicepreşedintelui PEN Clubului American şi a preşedintelui PEN Clubului belgian Lois Pierard, care – acesta - ţine şi o serie de conferinţe. La fel, Victor Eftimiu vizitează centrele PEN Clubului de la Paris şi de la Bruxelles, primit călduros. Timp în care colegii maghiari de la Cluj tipăresc, în limba maghiară, cinci lucrări dramatice româneşti. Este, totodată, anul în care PEN Clubul român îi pierde pe scriitorii Panait Istrati şi Cincinat Pavelescu, trecuţi în nefiinţă. Incinerat la crematoriu, Paul Zarifopol ceruse să nu i se ţină discurs funebru. Noi cadre, ale anului 1935: Francis Lebrun, Oscar Han, Jacques Costin, Vladimir Strinu, Sergiu Dan, Henriette Yvonne Stahl. Printre cei 34 de membri care participă la Adunarea Generală din 4 iunie 1936 apar numele lui Radu şi Şerban Cioculescu, Simion Mehedinţi, Ion şi Claudia Minulescu, dr. V. Voiculescu. Se înfăţişează, pentru alegeri, listele cu candidaţi. Lista cu Victor Eftimiu preşedinte şi Radu Cioculescu secretar general întruneşte 22 de voturi, cea cu Ion Pillat preşedinte şi Alexandru Busuioceanu secretar general, zece. Printre noii candidaţi admişi în acel an: N. Davidescu, Romulus Cioflec, E. Jebeleanu, Camil Baltazar, Mihail Sebastian, Haig Acterian, Barbu Brezianu, Mircea Eliade.

Adunarea Generală din 30 mai 1939 închide registrul, între ale cărui coperţi mai figurează o seamă de adrese din străinătate, tot din  mai 1939, una de la centrala londoneză, în care dna Silvia Pankhurst cerea informaţii despre soarta scriitorului bulgar Ianev, închis în România, fără forme judiciare, pare-se. Cea din urmă adresă din lot, din 30 mai 1939, era o invitaţie la cel de-al XVII-lea Congres internaţional al Federaţiei, ce avea să aibă loc la Stockholm, între 4 şi 7 septembrie ale aceluiaşi an. PEN Clubul suedez îşi rezerva plăcerea de a invita doi delegaţi ai PEN Clubului român, asigurând gratuitatea voiajului de la graniţă la Stockholm şi retur, sejurul gratuit în zilele congresului. Nu avem informaţii dacă delegaţi români au participat la acel Congres – nici chiar dacă s-a ţinut Congresul, în atmosfera izbucnirii războiului!

Nu cunoaştem, de asemenea, momentul exact în care PEN Clubul român şi-ar fi suspendat activităţile, imposibile în climatul dictaturilor succesive care s-au abătut asupra României, culminând cu cea roşie. Datele registrului, prezentate, aici, în mare, evocă, mai întâi prezenţa în PEN Clubul român a celor mai de seamă scriitori şi oameni de litere ai ţării la acea epocă, din generaţii apropiate, ca şi o ambianţă relaxată, convivială fără cusur, între oameni cu vederi largi şi mai înclinaţi să discute problemele în jurul unei mese îmbelşugate, decât în foruri oferind alte satisfacţii decât cele intelectuale.

 

CENTRUL PEN ROMÂN – 1990-2001

  Romulus Rusan

 Dictaturile, Războiul rece, dar şi “păcile reci” survenite sporadic în anii comunismului, au întrerupt activitatea PEN Clubului Român. Unul din foştii lui preşedinţi, romancierul Liviu Rebreanu, murea la 1 septembrie 1944 în momentul când armata sovietică „elibera” România pentru ca s-o ocupe de fapt. Dacă nu murea ar fi fost arestat ca atâţia intelectuali democraţi, care se opuneau ideologiei totalitare. Oricum opera lui Rebreanu a fost interzisă în totalitate până în 1954. Secretarul PEN, Radu Cioculescu, a intrat şi a murit în închisoare. Un alt fost preşedinte, Victor Eftimiu a scăpat, fără să facă prea multe concesii, dar cu preţul depersonalizării. A vorbi de PEN ar fi însemnat în acei ani a te include singur în categoria „spionilor imperialişti”. Este notoriu cazul a sute de tineri şi adolescenţi bucureşteni arestaţi doar pentru că au frecventat o bibliotecă occidentală (doamna Micaela Ghiţescu, aflată în această sală, ne-o poate spune). România era ruptă nu numai de izvoarele sale tradiţionale, dar şi de posibilitatea unui minim contact cu lumea.

Câţiva ani, în perioada desovietizării de după 1964, PEN Clubul a existat din nou, formal, fără a avea şi posibilitatea să funcţioneze. Preşedinte în anii ‘70 era poetul Geo Dumitrescu.

Din exterior, PEN Clubul internaţional a acţionat pentru apărarea scrisului. Şi voi aminti demersurile făcute pentru eliberarea unor ziarişti arestaţi ca Băcanu, Creangă, Uncu, Chivoiu, care au editat un ziar ilegal.

În primăvara anului 1990, Centrul PEN Român s-a reînfiinţat în urma unei reuniuni de contact, la Viena, a poetei Ana Blandiana cu oficiali ai Centrului austriac şi ai PEN Internaţional. Activitatea Centrului Român şi a Centrului maghiar din România răspundea din primul moment imperativelor acelui an de răscruce, de câteva ori însângerat în luptele pentru democraţie. PEN Clubul a luat apărarea ziariştilor agresaţi de mineri sau de autorităţi, a condamnat atmosfera de violenţă şi intimidare creată în jurul unor scriitori (ca Banu Rădulescu sau Petru Creţia), a protestat împotriva atacurilor antiintelectuale şi şovine din revistele extremiste, împotriva piedicilor impuse exportului de cărţi, a controlului manuscriselor, practicat la introducerea sau scoaterea din ţară.

PEN Clubul a fost o voce lucidă în acele vremi de restrişte, când libertatea cuvântului, abia recucerită, era ameninţată de vulgaritatea foştilor ei temniceri, transformaţi în oameni politici, de afaceri, de presă.

Deşi situaţia s-a schimbat în cei unsprezece ani, această ameninţare a cuvântului, prin metode mai subtile şi încă mai greu de contracarat, continuă şi azi datorită monopolului aproape total al aceloraşi cercuri asupra televiziunilor şi ziarelor. Într-o atmosferă îmbibată de prostul gust direcţionat spre adormirea conştiinţelor şi vicierea mentalităţilor, literatura poate greu suporta concurenţa. Într-o lume dominată de zâmbetele false ale telenovelelor şi telejurnalelor, în care un prim ministru apare pe micul ecran de mai multe zeci de ori pe zi, iar un scriitor de valoare internaţională este uitat de mass-media şi de cititori pentru ani întregi, misiunea PEN Clubului este infinit mai complicată.

De la început, din 1990, Centrul PEN Român a refăcut legăturile cu marii scriitori din exil, încercând o completare a jumătăţilor rupte. Din păcate, doi dintre aceştia, care au acceptat între timp să fie membri de onoare, au murit înainte de a-şi revedea patria, dar şi de a primi premiul Nobel, pentru care îi propusesem (este vorba de Eugen Ionesco şi Emil Cioran). I-am omagiat în sesiuni de comunicări cu participări prestigioase, de mare valoare documentară.

Am intervenit şi pentru apărarea drepturilor lingvistice ale românilor din Ucraina (în această ţară, cartea trebuie declarată în formularul vamal, alături de explozibile, arme şi droguri). În februarie 1991 preşedinta PEN-ului român, Ana Blandiana, a cerut PEN Internaţional, după o călătorie în, pe atunci, Republica Sovietică Moldovenească, să accepte formarea unui Centru PEN şi la Chişinău. În vara aceluiaşi an, congresul internaţional accepta crearea celui de-al doilea centru românesc, în cel de-al doilea stat românesc. Din păcate, după alegerile de acum câteva luni, câştigate de comunişti, limba română este pe cale să redevină acolo limbă minoritară, sub pretextul că populaţia este moldovenească, şi nu română. Un motiv de reflecţie pentru cei ce mai credeau până azi că e vorba de o simplă problemă semantică şi o confirmare a frazei lui Kapucinski, citată de Doamna Sabiel: „lupta pentru putere este lupta pentru limbă”.

Tot în aria luptei cu dictaturile se află lunga acţiune pentru eliberarea unui român condamnat în 1993 la moarte: Ilie Ilaşcu. Acuzatorii de la Tiraspol îl considerau terorist pentru că luase parte la apărarea integrităţii Republicii Moldova, devenită între timp independentă. În congresele de la Praga din 1994 şi din Australia din 1995, prin delegaţia dată secretarului general din acel timp, domnul Blokh, PEN Clubul Român, alături de colegii de la Chişinău şi Moscova, am adunat peste 120 de centre în jurul unor rezoluţii, trimiţându-le la O.N.U., O.S.C.E., Consiliul Europei, apelând la preşedinţii a patru state (Rusia, Ucraina, Republica Moldova şi România), cerându-le să intervină pentru anularea pedepsei cu moartea şi eliberarea grupului Ilaşcu. Din păcate, printr-o ironie, eliberarea lui Ilaşcu a venit abia după 8 ani de proteste, şi numai atunci când de o parte şi de alta a Prutului au câştigat prin alegeri puterea, respectiv “majoritatea în opoziţie”, partide de extracţie comunistă şi naţional-comunistă. O ironie a soartei care ne-ar putea face să ne interogăm asupra rostului eforturilor noastre. Dacă nu încercam, însă, nu am fi avut oare azi remuşcări? Dar de aceeaşi rezistenţă se izbesc protestele neîntrerupte pentru încetarea războiului din Cecenia, din care Centrul PEN Român, alături de Centrul Rus şi alte câteva zeci de centre, şi-au făcut o preocupare permanentă. Centrul român a intervenit, de asemenea, pentru apărarea intelectualilor democraţi iugoslavi prinşi după 1999 între vocaţia lor europeană şi dictatura naţional-comunistă a lui Miloşevici.

Poate pentru curajul şi consecvenţa sa, Centrul PEN Român a fost bine apreciat de colegii din alte ţări, ca şi de PEN International. Relaţiile sunt bune, reconfortante, şi – ca să anticip puţin tematica conferinţei noastre – „ne-am integrat” de pe acum, prin cultură, în continentul unit de mâine. Literatura este tratată ca un patrimoniu comun, păzit cu dragoste şi intransigenţă. Partea de prestigiu a activităţii noastre au fost, de altfel, întâlnirile profesionale, de care voi vorbi mai puţin pentru că ele se definesc prin titlul lor şi chiar prin locul în care au fost ţinute. Conferinţa de azi e a patra. Au precedat-o: în 1995, la Neptun, cea intitulată „Scriitorul şi Puterea”; în 1998, la Memorialul Sighet, dezbaterea despre “Scriitori în închisori ( „ între libertatea fizică şi cea spirituală”); în aprilie 2000, la Iaşi, conferinţa „Mai multe limbi, o literatură; mai multe literaturi, o limbă”, dedicată minorităţilor literare. Prezenţa şi nivelul teoretic al acestor întâlniri a demonstrat că apartenenţa la PEN a atâtor membri nu este un lucru formal sau un titlu onorific, ci o misiune literară activă, nu o simplă prezenţă publică, ci o vocaţie spirituală. Aici vreau să subliniez, totuşi, că n-am fi supravieţuit din propriile noastre resurse spirituale, mai precis fără suportul material al fundaţiilor germane, culminând cu cel de acum, al Fundaţiei “Friedrich Ebert.“  În încheiere, aş vrea să evoc un moment care atestă preţuirea pentru Centrul PEN Român şi care s-a întâmplat la congresul mondial din Mexic, în noiembrie 1996. Ana Blandiana trebuia să devină preşedintă pentru trei ani a PEN International. Fusese propusă de Centrul PEN francez, de cel englez de alte centre din Europa – şi nu avea contracandidat. Dar – lucru neaşteptat (câţiva dintre participanţii de atunci sunt de faţă şi pot confirma) – Blandiana s-a retras în ultima clipă, cerând să fie prelungit cu un an mandatul preşedintelui precedent, Ronald Hartwood. După care, în anul următor, în alegerile de la Edinburg, la care Blandiana n-a mai candidat, a fost ales actualul preşedinte internaţional. Mulţi au rămas uimiţi, iar alţii dezamăgiţi. Domnul Vitalie Ciobanu, colegul nostru de la Chişinău, a şi scris despre această dezamăgire.

A fost, desigur, o reţinere faţă de schimbarea, care apărea atunci iminentă, a orientării, cel puţin din punct de vedere geografic, dar poate şi un orgoliu, acela de a sublinia nevoia de definire mai limpede şi mai profesionistă a organizaţiei mondiale a scriitorilor.

Oricum, sunt convins că definirea noastră ca organizaţie va fi una din temele implicite ale dezbaterilor din aceste zile. După cum sunt convins că, în cei 11 ani de renaştere a sa, PEN Clubul Român şi-a făcut datoria, cum încearcă să şi-o facă şi prin această conferinţă.

 

Ana Blandiana

Stimaţi colegi, daţi-mi voie în încheiere să reiau şi să pun un mic accent pe ideea enunţată aici despre legăturile dintre istorie şi literatură, despre faptul că literatura face tot ce poate să se desprindă de istorie şi istoria nu prea o lasă. Ceea ce vreau să subliniez este că acolo unde istoria merge bine, literatura şi scriitorii reuşesc să ia distanţă faţă de ea. Din tot ce am auzit astăzi aici este evident că scriitorii sunt obligaţi să rămână legaţi de istorie acolo unde istoria merge prost, acolo unde scriitorii sunt obligaţi să devină conştiinţe implicate în schimbarea istoriei. Nu este nici o plăcere, toţi cei care reprezentăm ţări din Est ştim cât de dramatică este această necesitate şi în ce măsură nu putem să o refuzăm pentru că am simţi că ne trădăm inclusiv menirea estetică. Pentru că cel mai mare defect al istoriei literare este că nu poate exista decât în măsura în care istoria există.

Pe de altă parte, în mod evident, acolo unde nu există probleme de persecutare a limbilor, a apartenenţei şi a identităţii naţionale nici un scriitor nu este şi nu are de ce să fie naţionalist. Ideea de insistenţă pe ideea naţională apare numai acolo unde apartenenţa şi identitatea naţională sunt contrariate. De aceea aş vrea să fac un apel la dumneavoastră şi la conducerea PEN-ului, mai ales, să nu înţelegeţi greşit felul de a vorbi al colegilor noştri din Republica Moldova despre problemele ţinând de identitatea lingvistică, pentru că ei au trăit 50 de ani într-o ţară în care puteau fi deportaţi, şi erau deportaţi, în Siberia doar pentru că susţineau că sunt români. În anii 1988-1989 a fost o explozie de entuziasm legată tocmai de această recâştigare a identităţii, pentru ca în ultimele luni să aibă nedorita întâietate pe plan mondial de a dovedi că, iată, comunismul este reversibil. Ceea ce se întâmplă din punct de vedere politic în Moldova dovedeşte că perioada comunistă nu este o etapă totalitară pe care omenirea a depăşit-o, ci este o situaţie la care se poate reveni oricând. Dovadă că în Moldova s-a revenit, şi s-a revenit cu absolut toate obişnuinţele, de la faptul că românii au devenit minoritate, deşi în mod evident sunt majoritate (dar sunt împărţiţi între cei care au curajul să mărturisească că sunt români şi cei care nu au curajul şi se declară moldoveni) până la faptul că s-au reînfiinţat organizaţiile de pionieri în care prin ceremonii comuniste copiilor li se pune cravata roşie la gât. E adevărat că ceva totuşi se mişcă, vorba lui Galileo Galilei, şi, nemaiexistând statuia lui Lenin, – de obicei la statuile lui Lenin erau făcuţi copiii pionieri – ceremonia se petrece acum la statuia lui Eminescu. Ceea ce este absurd. Eminescu fiind un mare poet romantic din secolul XIX, fără nici o legătură cu simbolistica cravatei roşii. Pe de altă parte – mi s-a povestit – copiii care au plecat acasă cu cravatele roşii, după câteva zile nu le-au mai purtat pentru că ceilalţi copii râdeau de ei. Deci, dincolo de frică, ceva s-a transformat în conştiinţa publică, aceasta considerând solemnităţile de tip totalitar drept ceva ridicol. Cu decenii în urmă, eu, de exemplu, ţin minte că am plâns pentru că, atunci când am împlinit nouă ani şi când toţi colegii mei au fost făcuţi pionieri, eu nu am fost acceptată, deşi învăţam bine. Mi se explicase că cei care învaţă bine sunt pionieri şi nu înţelegeam de ce nu sunt. Şi nimeni, nici măcar mama nu a îndrăznit să-mi spună că motivul era faptul că tata e la închisoare… E pur si muove. Chiar dacă foarte încet.

În o cu totul altă ordine de idei, aş vrea să mărturisesc că mi s-a făcut o surpriză nu foarte plăcută amintindu-se în relatarea despre istoria recentă a PEN Clubului Român  despre congresul de la Guadalajara, în care eu am fost unicul candidat la preşedinţia International PEN şi mi-am retras candidatura în ultima clipă. Cred că a fost singurul lucru firesc pe care putea să-l facă un om de condiţia mea şi cu firea mea. Adevărul este că, atunci când Centrele PEN francez şi englez mi-au propus candidatura, m-am simţit atât de onorată (pentru România chiar mai mult decât pentru mine) încât am acceptat fără să mă gândesc că voi fi în situaţia de a deveni preşedinta unei organizaţii pe care o cunosc extrem de puţin. Era vorba de o organizaţie mult mai puternică în ochii mei prin aura pe care o avusese în anii de dinainte de ’89 - când nu speram decât să intervină în favoarea noastră, şi nu s-a întâmplat prea des - decât în realitatea anului 1996. Vitalie Ciobanu şi Zsolt Gálfalvi care au fost la Guadalajara ştiu că realitatea a fost o ciocnire dură între diversele curente reprezentând opinii şi interese din diverse părţi ale lumii. În timp ce centrele europene tradiţionale – în primul rând englezii şi francezii, care îl iniţiaseră – vedeau în PEN o organizaţie a scriitorilor, centrele americane şi japonez pledau pentru o organizaţie de luptători pentru drepturile omului formată, pe lângă scriitori, din ziarişti, bibliotecari, librari etc. Ciocnirea (agravată de ambiţii, orgolii şi interese personale şi de grup) nu avea nici o legătură cu candidatura mea, eram singurul candidat şi alegerile urmau să se desfăşoare oarecum automat, dar descopeream o realitate atât de dramatică încât nu puteam să accept s-o girez. Dealtfel, în situaţia în care reprezentanţii secretariatului general de la Londra au demisionat în bloc ca urmare a propunerii ca organizaţia să fie coordonată în continuare de la Tokyo, singurul lucru firesc pe care am crezut că pot să-l fac a fost să propun să nu mai aibă loc deloc alegeri, cu condiţia să fie retrase demisiile, lucrurile să rămână neschimbate şi să ne dăm cu toţii răgaz de un an de zile pentru a medita la ce vom face în viitor. Părerea mea este că la congresul de la Guadalajara s-a simţit că PEN-ul Internaţional parcurge o criză de identitate şi trebuie să reflecteze cu gravitate la propria sa definiţie, iar perioada de după 1996 nu a făcut decât să confirme acest diagnostic. Eu cred - şi am impresia că, în această privinţă, credinţa mea coincide cu a centrelor ţărilor din Est, care au aşteptat să revină în PEN Club şi au revenit cu scriitori importanţi -, că trebuie să punem accent din nou pe condiţia noastră de scriitori. Una din revelaţiile de la Guadalajara a fost că, dacă se îndepărtează de literatură şi de valoarea literară, organizaţia noastră devine pradă uşoară a unor carierişti şi a unor jocuri internaţionale de interese. Eu cred că trebuie să continuăm aşa cum au început marii scriitori despre care vorbea Francis King, despre care vorbea Alexandre Blokh, despre care vorbea Barbu Cioculescu. PEN-ul a fost inventat – îmi place să cred, şi am crezut asta  de când am început să scriu versuri şi să citesc cărţi – ca un fel de conştiinţă literară a lumii, o conştiinţă de care lumea are nevoie mai ales în această fază postmodernă, în care explozia informaţională şi progresele tehnicii nu mai lasă loc şi timp meditaţiei, iar prin asaltul violenţei şi vulgarităţii pun în pericol însăşi spiritualitatea umană.

Istoria lumii a fost puţin influenţată de scriitori. Dacă ar fi fost gândită de poeţi, lumea ar arăta cu totul altfel. Şi totuşi, datoria noastră este să nu renunţăm de a încerca să aşezăm poezia în centrul lumii şi să continuăm să credem că lumea poate fi salvată prin poezie.

 

A doua masă rotundă

 POATE FI LITERATURA GLOBALIZATĂ?

 

Nicolae Manolescu

Tema noastră este globalizarea. A literaturii, înainte de orice, dar nu numai: e, de altfel, greu de vorbit despre conceptul cu pricina în alt mod decât acela… global. Aşa încât veţi auzi, bănuiesc, o mulţime de consideraţii referitoare la tema noastră din care literatura va lipsi. Cred că trebuie să răspundem la două întrebări: cum definim globalizarea; şi în ce măsură noi, românii, suntem pregătiţi să participăm la efortul european şi mondial care o are drept scop. Nu ştiu încă nimic despre opiniile colegilor noştri din alte ţări, aflaţi alături de mine. Nu ştiu exact nici ce gândesc colegii noştri români. O să aflu o dată cu dv. Şi o să-mi spun şi eu cuvântul la urmă.

  

LITERATURĂ ŞI GLOBALIZARE: POSIBILE ABORDĂRI ALE UNUI SUBIECT PROBLEMATIC

Irina Mavrodin

Pentru a aborda raportul literatură-globalizare, raport la care nu m-am gândit niciodată înainte de a mi se fi propus tema acestei mese rotunde, trebuie să-mi clarific conceptul de globalizare, cel puţin în linii mari, atât cât să pot porni această discuţie. Cât priveşte conceptul de literatură îl consider – tot măcar în linii mari – definit, deşi ştiu că şi în cazul lui ar trebui să încerc să văd ce înseamnă pentru noi, putându-ne situa şi în raport cu el din multe unghiuri de vedere. Din economie de timp, îl accept aşadar în definiţia lui cea mai generală şi mai curentă, care întruneşte consensurile cele mai stabile.

Mica mea cercetare cu privire la termenul de globalizare (din câte ştiu, francezii aproape că nu-l cunosc, ei folosindu-l pe cel de mondializare) îi dă acestuia un sens de bază inocent, pur economic: libera circulaţie a capitalului în spaţii geo-politice din ce în ce mai mari, care ar cuprinde în cele din urmă întreaga planetă. Sub această definiţie specific economică, suficient de tehnică pentru a fi în mare măsură indescifrabilă pentru profani, conceptul beneficiază de o utilă neutralitate pentru discuţia noastră, aş spune chiar de o obligatorie neutralitate într-o primă fază. Ea ne-ar permite chiar îmbogăţirea terminologiei poeticii actuale – şi când spun poetică spun teorie a literaturii – prin extrapolarea pentru prima oară a termeni ca producere/producţie, consum, fabricare/fabricaţie, muncă etc. cu aplicare la literatură şi prin metaforizarea acestora (traseul fiind: concept-metaforă-concept). Astfel, raportul literatură/globalizare, şocant şi extrem de problematic în primul moment, ar deveni cu totul neutru şi absolut funcţional într-un al doilea moment, sub emblematica autoritate a lui Valéry.

Globalizarea fiind într-o abordare ca aceasta doar un termen tehnic ce ar vorbi despre libera circulaţie a literaturii (aceasta ar fi extrapolarea pentru libera circulaţie a capitalului), exploziva încărcătură semantică ar fi dezamorsată. Mai mult, am vedea că acest raport era deja exprimat prin familiarul concept de intertextualitate care are ca presupoziţie ideea că literatura nu există decât ca infinită punere în relaţie între ele, ceea ce presupune – ca şi în cazul globalizării – o maximă deschidere. Am putea spune chiar – dacă intrăm pe deplin în logica acestei extrapolări – că literatura are dintotdeauna şi prin chiar natura ei vocaţia globalizării, văzută ca expansiune şi punere în relaţie maximale în neutralitatea lor.

Dar conceptul de globalizare, în ocurenţele lui chiar mai vechi, dar mai ales de ultimă oră, a căpătat conotaţii negative, uneori intens negative. Mai întâi în domeniul economic. Apoi, prin transmitere din aproape în aproape, a efectelor economice în toate sectoarele vieţii, începând cu cel al informatizării (care devine, prin Internet, un puternic mijloc de propagare), şi în cel al literaturii. Privind titlurile celorlalte comunicări, văd că el suscită – cum este de altfel firesc – un mai mare interes sub raportul conotaţiilor lui negative şi mai puţin sub cel al conotaţiilor pozitive sau sub cel al neutralităţii lui.

 Fiind vorba de literatură, trebuie să constatăm că realităţi cu neputinţă de eludat ca limbi de mare circulaţie/limbi de mică circulaţie îl fac încă şi mai problematic Să nu uităm că expansiunea literaturii prin Internet se face prin limbi de mare circulaţie, mai ales prin engleză. Şi de asemenea să nu uităm că prioritatea (pentru a nu spune dominaţia) unei limbi asupra celorlalte nu este numai de natură pur lingvistică şi că traducerea – cu efecte importante, fără îndoială – nu poate totuşi duce decât la rezolvări parţiale, uneori de-a dreptul precare.

Din aceste noi perspective, care situează toată chestiunea pe un teren pragmatic – pe terenul strict editorial, de exemplu, dar în sensul că un editor trebuie să se întrebe întruna, pentru a nu da faliment, ce fel de carte se vinde -, scoţând-o din zonele purei speculaţii teoretice, raportul literatură/globalizare redevine unul intens problematic, intrând sub incidenţa directă a economicului şi a politicului, precum şi a unei dialectici perverse a centrului şi a marginii, care condamnă literatura scrisă într-o limbă de mică circulaţie la o eternă marginalizare. Toate aceste fenomene au existat dintotdeauna, şi literatura română este unul din cazurile foarte evidente, dar poate că globalizarea obligă la o prise de conscience pe care nici scriitorii, nici editorii, nici traducătorii, nici cititorii n-au cunoscut-o încă până astăzi sub o formă atât de dramatică. Globalizarea ne obligă să reflectăm asupra conceptului de valoare. Care este mecanismul omologării valorii şi cine îl controlează?

 

L’EUROPE DU DIALOGUE

GLOBALISATION OU MEMOIRE PARTAGÉE ?

 Michel Thomas-Penette

Ayant accepté cette invitation à me trouver parmi vous, je dirais d’abord par curiosité et par amitié pour la personne qui est l’âme de cette réunion, Ana Blandiana, je me suis trouvé devant le fait de devoir choisir entre les deux questions posées et, compte tenu de mon envie de répondre aux deux, d’avoir de grandes difficultés à choisir. D’un côté, la globalisation de la littérature ? Possible, souhaitable, inévitable ? Et de l’autre l’intégration culturelle de l’Europe centrale et orientale. Avec en sous-entendu – est-elle ou peut-elle être une composante significative de l’intégration européenne de manière plus large ? Et avec pour corollaire non moins négligeable, la manière dont peut se faire l’intégration des pays d’Europe centrale et orientale entre eux.

 Je ne suis pas un écrivain. Et je suis pratiquement le seul parmi vous dans ce cas. Par conséquent, je ne me sens pas réellement habilité à vous proposer un point de vue vécu de l’intérieur de la création littéraire, du monde de la littérature ou encore même du monde de l’édition et de la circulation des textes et des idées. Par contre, mon point de vue peut être celui d’un militant et d’un pratiquant de l’intégration européenne, d’une intégration par la coopération culturelle, dans le cadre d’une réflexion autour de grands thèmes historiques, religieux, philosophiques, scientifiques ou techniques qui constituent le cadre de travail des itinéraires culturels du Conseil de l’Europe. Une coopération qui devrait permettre de « faire » l’Europe en travaillant entre Européens de toutes cultures et de toutes origines, tout en essayant de comprendre ce qu’a été l’Europe et comment ce regard critique dirigé vers le passé peut  devenir une pratique  actuelle facilitant l’intégration de l’Europe. Non pas seulement parce que ce serait « nécessaire », autrement dit, dans les discours les plus officiels  « économiquement nécessaire », mais au contraire en toute conscience. Je ne néglige pas non plus les aspects géopolitiques importants dans certains territoires « fragiles » de l’Europe ainsi que l’importance de la culture pour renforcer la sécurité démocratique.

 Je voudrais essayer par conséquent d’apporter quelques impressions et de faire quelques remarques en insistant sur le fait que je le fais en toute modestie par rapport au monde de la création que vous représentez, et en me soumettant à votre critique.

 Au fond j’ai envie de dire pour commencer que si j’ai eu du mal à choisir, c’est que les deux questions posées me paraissent tout à fait complémentaires. Qui plus est, je dirais que leur complémentarité tient aux fait que l’intégration européenne peut constituer une chance de donner un vrai contenu à la globalisation ou pour mieux dire, qu’elle doit constituer un rééquilibrage des forces qui s’opposent dans la domination des méthodes et des outils qui conduisent à la globalisation.

 Avant de tenter d’analyser l’articulation entre les deux questions posées, je voudrais d’abord vous proposer un ensemble de paradoxes qui permettront sans doute de mieux comprendre comment nous nous regardons les uns et les autres, depuis l’Est et depuis l’Occident. 

 Première série de paradoxes qui reflètent des préoccupations dont je reçois les termes contradictoires de la part de pratiquement tous les partenaires avec lesquels je travaille en Europe centrale et orientale depuis bientôt dix ans, qu’ils soient chercheurs ou créateurs, mais aussi représentants de collectivités territoriales, opérateurs publics ou privés, engagés dans des processus de coopération :

 1)      L’enfermement dans des murs plus ou moins épais s’est certes accompagné de persécutions très dures de la part des tenants du totalitarisme communiste visant l’établissement d’un système universel, (je simplifie beaucoup) au profit d’une seule classe sociale et la disparition de l’expression individuelle poétique et littéraire au profit d’une écriture instrumentalisée au service du prolétariat. Mais de ce fait, les identités de l’Est et du Centre de l’Europe (c’est vrai en particulier pour certaines formes de patrimoines « archaïques ») ont été « préservées » ou mieux encore « protégées » en raison de leur long isolement du reste du reste du monde où commençait déjà à triompher une logique marchande. De plus, un esprit de résistance où la protection de l’individualité poétique était la seule sauvegarde contre une autre forme de globalisation plus ancienne que celle que nous connaissons maintenant a certainement donné plus de prix à la création culturelle qu’elle n’en a gardé pendant ce temps à l’Ouest. Cet esprit de résistance a également permis que des contacts soient conservés entre professionnels de part et d’autre des frontières et leur a donné tout leur prix.

2)      La disparition tant espérée des murs, des rideaux, des frontières qui empêchaient la circulation matérielle des hommes - totale ou partielle - de même que la restauration d’une communication globale qui devrait permettre de tout savoir sur tout à tout moment a certes permis de rétablir des contacts entre ces pays et de permettre une véritable communication, mais les créateurs se sont de fait retrouvés prisonniers de systèmes de diffusion issus d’une autre logique (profits, rentabilité, audience…) qui menacent la singularité, l’expérimentation, l’identité au profit d’une sorte de standard de consommation. Faute de participer au contrôle des canaux de diffusion, les pays les plus pauvres se trouvent de nouveau marginalisés et colonisés.

 A quoi s’ajoutent en effet, deux autres remarques dont les tensions contradictoires tiennent plutôt cette fois à la seconde question posée, celle de l’importance de l’intégration européenne.

 1)      L’intégration culturelle de l’Est et du Centre avec l’Ouest de l’Europe semble pouvoir constituer une sorte de garde-fous contre une globalisation dont le modèle est centralisé et Nord Américain. Un modèle où l’économie et l’information sont commandés par un petit nombre d’individus et où les modes, les styles tendent à s’unifier dans un environnement social et culturel qui s’appuie chaque jour un peu plus sur le virtuel global plutôt que sur le réel local. On parle alors « d’exception culturelle » contre la mondialisation commerciale des produits de la culture, dont le livre et la littérature font partie. Autrement dit, l’intégration culturelle de la Grande Europe dans un ensemble plus vaste – le globe – pris comme planète, constituerait une chance de proposer en alternative un modèle plus ancien, la culture européenne, qui a constitué le premier modèle des valeurs universelles, parmi lesquelles celles des Droits de l’Homme dont le Conseil de l’Europe se veut le garant.

 2)      L’intégration culturelle des pays de l’Est et du Centre de l’Europe entre eux fait réapparaître à ceux de l’Ouest une vérité ou tout au moins une évidence. Il ne s’agissait pas d’un seul monde, mais au contraire d’une mosaïque culturelle riche et complexe, stratigraphiée et tissée de contradictions qui constituent certes une richesse, mais aussi une source de conflits. Ou pour mieux dire, l’Ouest a tendance, devant cette complexité, à démissionner devant la difficulté de cette intégration à composantes multiples et de parler pour s’en sortir, sans rien faire, de balkanisation encombrante.

Face à ce constat de perplexité et de contradictions je veux par contre d’abord me souvenir qu’un ancien Ministre de la Culture, puis Ministre des Affaires étrangères roumain, Andrei Plesu soulignait,  lors de l’inauguration d’une Campagne du Conseil de l’Europe intitulée « L’Europe, un patrimoine commun », l’urgence et l’importance de cette ré appropriation : « Pendant longtemps on a interdit à l’Est européen de s’adresser à l’Ouest. Maintenant nous pouvons vous dire, enfin, que vous rencontrer apporte joie et espérance. Donnez-nous une chance pour l’avenir, et nous allons, à notre tour, vous donner une partie de votre propre passé. Nous sommes une partie de votre patrimoine. Récupérez-nous. »

 Par rapport à cette question d’une Europe faisant retour comme contrepoids à la globalisation, j’aurais également voulu me permettre de citer un philosophe français, qui est aussi un praticien du théâtre et de la littérature. Denis Guénoun, dans son ouvrage, « Hypothèses pour l’Europe » me semble proposer un certain nombre d’analyses qui peuvent éclairer notre réflexion. J’en cite deux extraits : « L’impulsion initiale fut un étonnement : si l’on cherche ce qui singularise la culture de l’Europe, ce qui lui appartient en propre et pourrait constituer son patrimoine ou le socle de son identité, on débusque un fonds certes très précieux, et dont la constitution a demandé infiniment de patience et d’énergie, mais tout de même bien difficile à posséder pour soi : une certaine idée de l’humain dans sa généralité, une vision du tout de l’être, un souci du plus large et du plus commun – bref, un goût de l’universel. La chose est étrange : parce qu’elle indique qu’à la fin l’Europe n’aurait produit à son usage que ce milieu où elle se dissout, que sa singularité consisterait à se nier comme singulière, à n’affirmer ou ne faire éclore que ce qu’elle partage avec tous les autres. L’Europe n’aurait travaillé, depuis son matin, qu’à cet excès qui la résorbe. Mieux : s’il est un mérite intime de la culture européenne, ce serait précisément d’avoir été le lieu, et de l’être peut-être encore, où s’est construit le rêve déraisonnable d’une humanité ouverte à tous, et d’un être radicalement commun. »

 Et encore, pour terminer, cette remarque par contre plus pessimiste : « Deux Europes se font face  alors, doublement impossibles : une Europe qui n’est que la mondialisation elle-même, et qui ne veut l’Europe que comme sa propre abolition ; et une Europe qui se retourne sur soi comme continentalité identitaire, nationaliste, et doit pour ce faire nier tout ce que l’Europe a fait, pensé et produit depuis son enlèvement inaugural. En ce point, il n’y a plus grand chose à faire de l’Europe : si l’on choisit la vocation universelle, c’est du monde qu’il s’agit. Et pour la ré appropriation nationale, l’Europe convient très peu. »

Au-delà de ces remarques, dont certaines sont certes décourageantes, je voudrais simplement souligner certaines des utopies réalistes du programme sur lequel je travaille, les Itinéraires culturels puis faire appel à la manière dont un écrivain européen Juan Goytisolo parle de son identité d’Européen et terminer par une réflexion récente née d’une récente rencontre à Sighet au Mémorial des victimes du communisme.

 La coopération contre la globalisation : pour une relecture de l’Europe.

 Il n’est pas dans le propos de cette réunion de présenter tous les aspects de la coopération culturelle engagée dans le cadre des Itinéraires culturels. Je voudrais signaler simplement aujourd’hui que l’effet le plus important de ce programme est de travailler sur une partie des contradictions que je viens d’évoquer. Il est par contre toujours utile de redire qu’un itinéraire culturel, au sens du Conseil de l’Europe, n’est pas seulement un parcours physique, même s’il prend pour terrains d’exercices des lieux précis ou s’il peut parfois suivre de très près les chemins empruntés par les Européens dans leurs pèlerinages, leurs échanges commerciaux ou leurs voies de découverte. Un Itinéraire culturel se caractérise d’abord par un grand thème européen capable de mettre en valeur des questions fondamentales : identité, inter culturalité, mémoire, thème à partir duquel sont déclinées et montées un ensemble d’actions par un ou plusieurs réseaux de partenaires qui en sont responsables.

 Il ne faut pas non plus oublier une donnée importante : le programme des Itinéraires culturels du Conseil de l’Europe a été voulu par cette institution comme une « utopie réaliste ». Elle s’est affirmée comme telle, puisque la demande politique le concernant s’est située dès sa naissance à la croisée de trois démarches en apparence contradictoires.

 -         Tout d’abord une démarche éthique et politique qui concerne le patrimoine et la culture. Une démarche fondée sur la défense et la diffusion des valeurs européennes fondamentales, voire de valeurs universelles fortes. Une démarche qui concerne  également le respect des chartes et des recommandations qui prennent force de loi dans les pays qui les ratifient. C’est cette démarche que le programme devait rendre visible et même « touchable » au plus près des lieux de vie des Européens, pour les habitants, comme pour les visiteurs. De plus il s’agissait de prendre en compte le fait que deux morceaux d’Europe doivent trouver dans ce projet les moyens, non seulement d’apprendre à retravailler ensemble, mais mieux encore à confronter et à comprendre leurs différences, voire à analyser pourquoi et sur quelles bases, ces deux blocs s’étaient opposés durant de si longues années.

 -         Mais il s’agit aussi bien entendu également d’une démarche scientifique fondée sur la recherche de l’authenticité et sur la confrontation la plus large des points de vue culturels multiples et des identités complémentaires.

-         C’est enfin une démarche de développement qui doit tenir compte des réalités locales, des besoins économiques et de situations culturelles et humaines très spécifiques pour que les projets culturels et patrimoniaux non seulement s’incarnent, mais qu’ils puissent aussi servir de moteur au développement durable.

Si on tente donc de résumer les caractéristiques de cette utopie, il s’agit d’aboutir à des « produits » culturels et touristiques ancrés dans des territoires précis, accessibles par le plus grand nombre et dont les discours d’interprétation et de médiation doivent contribuer à un meilleur dialogue et à une meilleure compréhension mutuelle des Européens, tout en rassemblant leurs mémoires éparses. 

 Je ne prendrai qu’un seul exemple qui a touché sinon la littérature, du moins l’écriture, en mettant en évidence que sa naissance n’était pas programmée dès l’origine, mais qu’elle est due à certains des acteurs qui s’y sont engagés.

Les jardins et le Pont de l’Europe

En 1993, le thème des Parcs et Jardins a été élu à titre d’exercice méthodologique. Par conséquent, il s’est agi de réunir des experts de toutes les disciplines liées au sujet et qui nous indiquent à la fois qu’elles étaient les valeurs européennes d’un tel sujet, mais qui sachent également faire la part des priorités d’actions. Parmi celles-ci l’idée de pluridisciplinarité était une sorte d’évidence : le jardin est par essence un lieu de rencontre entre les cultures scientifique, technique et artistique. Il permet donc de réapproprier des connaissances éparses, d’en faire la synthèse et de constituer des groupes de travail extrêmement riches. Dans le domaine pédagogique, il permet également de faire appel aux qualités diverses d’élèves dont les capacités ne sont pas seulement intellectuelles. Mais les dimensions de citoyenneté et d’identité semblaient non moins évidentes. Un jardin est par nature un site dont la responsabilité se transmet de génération en génération, mais aussi un site sur lequel le travail effectué dans l’instant présent ne trouvera une partie de ses résultats que plusieurs dizaines, voire plusieurs centaines d’années plus tard. Il assure donc un lien, une continuité et même une coopération entre les générations. De plus, par le travail très concret qu’il implique, il peut permettre un travail de réinsertion sociale par une prise en compte concrète et immédiate du résultat social du travail. Un jardin est toujours ancré dans un territoire, mais il est en même temps un lieu de mélange, de greffe et d’hybridation tant des cultures savantes que des pratiques horticoles. Un jardin, ne serait-ce que par la variété des origines des plantes qui s’y trouvent, constitue une ouverture sur le monde. Dans nos sociétés multiculturelles, il permet à chacun de retrouver des éléments de sa propre culture et de comprendre, intellectuellement et pratiquement, comment les cultures interfèrent entre elles et se combinent.

Enfin, et pour en revenir à des questions que » nous partageons ensemble aujourd’hui, le fait qu’un jardin puisse inclure des végétaux et des animaux et qu’il les mette en scène, il constitue  – c’est une autre évidence –  une mise en scène « littéraire » de la nature. Mais les termes de cette mise en scène ont beaucoup évolués au cours des âges. On peut même dire que le plus grand procès qui s’est joué au cours de l’histoire des jardins, est celui de la part de « domestication » que l’homme a osé exercer sur la nature, de la manière dont il a manié et dosé le naturel, dont il a accepté la vie des végétaux, dont il a introduit l’artifice et l’artificiel : jardins paysagers anglais, sans limite et sans clôture, jardins d’automates, de machineries, de jeux d’eau de la Renaissance, du Baroque…et du Classicisme, jardins naturels de William Robinson, jardins en mouvement de Gilles Clément…Quel meilleur sujet pour les nouveaux adeptes de la société informatique que de se confronter à un domaine où s’est déjà joué depuis longtemps une partie dont ils sont devenus familiers : le conflit du réel et du virtuel ?  On dira enfin, à la suite de Gilles Clément que la pratique du jardinage - comme donnée quotidienne et intime – et que la lecture du paysage sont certainement deux démarches qui entraînent une prise de conscience planétaire, une prise de conscience de la diversité biologique et une prise de conscience de la durabilité, selon des voies directes et intimes. La récente exposition de ce créateur de jardins, intitulée « Le jardin planétaire » nous demandait  clairement : « Existe-t-il, à l’échelle planétaire, des actions comparables à celles qu’engage le jardinier dans son jardin ? Peut-on déplacer le vocabulaire du jardin, ordinairement associé aux espaces réduits et clos, vers un espace apparemment immense et ouvert ? » Par conséquent, quel meilleur sujet que le jardin pour tenter de comprendre le rapport du local et du global ?

 C’est sans doute pourquoi un élu de la ville de Strasbourg, Michel Krieger, est venu nous proposer à la fin de 1994 l’idée de créer un jardin de réconciliation, un jardin de frontière : « le jardin des deux rives », nouvelle création paysagère sur les deux rives du Rhin, en France et en Allemagne. Un jardin qui propose aux deux régions voisines, aux deux pays longtemps ennemis, mais plus largement encore, aux fragments d’Europe séparés depuis les lendemains de la dernière Guerre mondiale de discuter sur « les bancs publics de l’Europe ». Un symbole de « réduction » de toutes les fractures qui nous ont été imposées.

 En attendant que ce jardin se mette en place, une première action a consisté à utiliser le pont qui relie les deux rives, le « Pont de l’Europe », réinvesti régulièrement par tous les manifestants qui souhaitent y exprimer leurs doutes ou leurs désirs d’Europe, pour signifier la richesse de la recherche de l’autre, la richesse des langues et des cultures partagées. Quarante textes d’écrivains, de philosophes, de plasticiens, de musiciens venus de quarante pays européens ont ainsi pris leur place définitive de part et d’autre du pont, pour « Ecrire les frontières » et parler de l’expérience de la séparation douloureuse. Je suis heureux de saluer ici un des participants qui a accepté de participer à cette aventure, Vitalie Ciobanu.

 L’importance de l’apport du « plus » et du « moins ».

 Je me base là sur un texte court écrit par l’écrivain espagnol Juan Goytisolo en 1985 à l’occasion de la remise du prix Europalia qui lui avait été décerné. Après avoir remarqué combien son identité européenne était paradoxale, tant il se sent imprégné d’Afrique, il évoque lui aussi la question de l’universel. Je cite : « Les sentiments de sympathie et d’immédiateté qui me poussèrent à découvrir les régions du sud de l’Espagne qualifiées avec mépris d’africaines, pour m’intéresser ensuite au monde arabe dans sa diversité ont été le fait d’un Espagnol « ranimé » par son long séjour de l’autre côté des Pyrénées : d’un Espagnol qui, sans cesser de l’être, avait contracté la curiosité européenne. » Et de conclure sur une notion qui me semble posséder une utilité dans notre recherche de l’Europe contre les excès ou les menaces de la globalité. « L’Europe à laquelle j’appartiens et dont je me sens l’héritier n’a pas oublié les paroles du poète : conscient de la généralisation de ses techniques, de sa civilisation, de ses modèles de comportements, tout Européen attentif à la palpitation de l’universel sait qu’un non-Européen intégré à l’Europe, de gré ou de force, devient lui-même européen, mais, comme l’a très justement observé le Marocain Abdallah Laaroui, avec quelque chose en plus, dans la mesure où il possède une dimension culturelle autre. L’Européen en moins va alors compenser son inévitable carence par l’intérêt indigné et la solidarité qu’il manifeste à l’égard des drames qui ravagent le monde par-delà les frontières de son continent étriqué…C’est à cette Europe de l’œcuménisme et de la modernité que j’adhère, en espérant que le nombre modeste mais significatif des en moins voudra bien accueillir en ma personne un Européen en plus. »

 Travailler sur la mémoire. Troisième remarque en forme de petit récit.

 Dans la rue, deux petits garçons de cinq ou six ans jouent avec des pistolets en plastique. Il fait très chaud, orageux. C’est le début de l’après-midi. Il y a là une odeur de far-west. Et pourtant, celui qui vient comme moi de la proximité de l’océan et d’un pays privilégié, devrait plutôt parler de far-east. Les enfants jouent à tirer sur les rares voitures qui passent en soulevant la poussière de cette rue pavillonnaire. Alignement un peu hétéroclite de demeures encastrées dans une banlieue qui ne fait que jouer à la banlieue tant on est proche du centre ville.

 A quelques dizaines de mètres, un bâtiment imposant, fermé comme un coffre-fort peint en jaune donne l’impression d’enclore  l’espace et de détenir un secret, sinon un trésor.

 Ces enfants qui jouent à la guerre et qui miment la violence en accompagnant leur tir de bruits saccadés, ressemblent à tous les enfants qui regardent la télévision et dont les mythes fondateurs sont devenus ceux de la « frontière » américaine et de ses avatars contemporains. Mais en même temps, ils ressemblent à tous ceux qui les ont précédés dans cette ville depuis des siècles, depuis son essor commercial qui en fait une grosse bourgade dans un environnement de prairies et de pâturages. Ils ont les mêmes jeux que tous ceux qui, à leur âge ont traversé cette rue à cheval, en carriole ou pour accompagner des troupeaux. Mais ils ne savent pas - le savent-ils au moins par intuition ? - qu’ils voisinent avec un espace réel de la pire violence et de la mort ? Un des espaces les plus sinistres imaginés par le pouvoir qui a structuré mentalement et physiquement la jeunesse de leurs parents, comme la vie entière de leurs grands-parents. Comme si cette vie qu’ils ignorent encore et dont ils seront aussi dépositaires, un jour, avait pendant de trop longues années, été faite seulement d’interdictions, de drames et de secrets.

 La prison de Sighet, devenue mémorial restera certainement, grâce à Ana Blandiana qui a souhaité y inscrire un espace symbolique, le lieu de la lecture d’une fracture de l’un de ces coffres-forts qui transforment une nation en un réseau de bastions sous contrôle.

 Nous avons vécu par procuration l’ouverture du mur et la déchirure d’un rideau opaque qui avait obscurci notre vision pendant cinquante années, au point de nous rendre aveugle aux quelques témoignages que nous pouvions lire ; et sourds aux plaintes qui nous parvenaient. Ouverture dont nous avons tous parlé comme dans un soulagement expiatoire. Dans l’émotion du moment. Images télévisées, cinématographiques, retransmises dans l’espace mondial des images. Et puis, plus rien…

Comme s’il s’agissait d’un geste inaugural et suffisant. Suffisant parce que si un processus était lancé, dans notre esprit rien ne devait pouvoir l’arrêter.

Est-on vraiment si aveugle sur  l’autosuffisance de la démocratie quand on prend la réalité du respect de l’autre comme un acquis ?

De la première déchirure des rideaux, au percement du « Mur », des coups de haches données dans les portes de prisons, dans les barbelés des camps, mais aussi dans les armoires des archives, le chemin est pourtant très long. Nous devons assumer collectivement ces effractions nécessaires. Nous devons tous ensemble ouvrir, encore ouvrir, lire et transmettre.

 Il faudrait que l’on puisse faire comprendre – et pour faire comprendre que l’on puisse faire toucher du doigt – ce que signifient vraiment ces lieux de l’enfermement. Ils ont à la fois symbolisé tout ce qui est permis, sans freins aucun, lorsque l’on se place à l’abri des regards. Et ils ont tout autant donné cours à la puissance de ceux qui ont su faire de ce « secret magnifique » un argument de la terreur.

 Qu’est-ce que cette prison de Sighet ?  On pourrait dire d’abord : un  si petit système. Il ne s’agit tout compte fait de trois étages de cellules, des dépendances, des salles de gardes, de tout ce qui fait l’économie d’une société retirée du monde – une sorte de « monastère de l’horreur ».

 Mais lorsqu’on le regarde vraiment de très près, il apparaît comme un système « exemplaire ». Il démontre que le travail d’élimination qui a été entrepris ici n’est qu’une illustration d’un système plus vaste. Nœud d’un réseau de lieux qui partagent des fonctions complémentaires.

 Pour revenir à l’idée de coffre-fort, ce système s’apparente beaucoup, tout respect dus à ceux qui en ont vécu la souffrance dans leur chair, à ce que l’on connaît aujourd’hui dans le monde de la finance et dans ce que l’on pense connaître du monde de l’information globalisée. Les décisions étaient centralisées dans ce cube géant – autre coffre-fort métaphorique - qui est tombé comme un objet étranger dans le corps millénaire de la ville de Bucarest. Je ne sais pas pourquoi en effet, le Palais du Peuple m’est apparu la première fois que je l’ai vu assez semblable au vaisseau spatial des « envahisseurs » qui couvre une ville d’un regard glauque qui s’infiltre partout. Mais pourtant, ces décisions centralisées peuvent être également relayées, amplifiées, diffusées par des relais qui dupliquent exactement « l’ordre nécessaire », pour répondre au mieux à l’urgence locale de réprimer la contestation. Fonctionnelles et fonctionnarisées. L’ordre totalitaire génère tout naturellement des fonctionnaires de l’horreur, eux-mêmes décentralisés et détachés de l’objet qu’ils traitent. Le pouvoir est alors partout, comme aujourd’hui l’information est partout. Même virtuellement. Simplement parce que l’ordre est immédiatement disponible à la porte des guichets de la répression, comme l’information est disponible dans les distributeurs télévisuels ou informatiques. Il se thésaurise, il se nourrit de sa propre substance. Il se répand comme un immense flot invisible, comme l’air que l’on respire.

 La mutualisation de la peur, c’est aussi la globalisation de la peur. Chacun est comptable d’une partie du système. Tour à tour en effet, comptable de la peur et de l’espoir. Tour à tour, agent de transmission ce qui a été décidé et amplificateur de ce qui ne l’est pas encore. Par force ou par lassitude. Le rythme de ces va et vient des heures est directement réglé par les lieux du secret, comme si y battait le pouls permanent d’un mouvement inéluctable.

 J’arrête là pour aujourd’hui ce texte et cette comparaison à laquelle je voudrais m’attacher plus longuement. Je voulais simplement dire que la globalisation libérale tant espérée par ceux à qui on avait retiré la part la plus importante de leur liberté – communiquer – présente probablement, même si elle fonde un « village global », autant de dangers que la globalisation totalitaire qui a isolé une part du monde pendant des dizaines d’années.

 J’ai tenté au travers de ces quelques remarques et de ces quelques impressions de traduire à la fois mon réalisme un peu désespéré devant les globalisations passées des modèles totalitaires et les globalisations actuelles des modèles dits libéraux, mais aussi mon espoir indéracinable devant tout ce qui fait que ces individus en moins que nous sommes dans nos identités singulières, peuvent devenir des individus en plus pour ceux dont l’identité cherche à s’enrichir.

 Contre les excès de la globalité, c’est la rencontre de ces plus et de ces moins qui devrait constituer une véritable antidote.

 Je voudrais tenter de nommer mon espoir, « la mémoire partagée ».

  

GLOBALIZARE ŞI ILUMINISM

 Eugen Uricaru

 Ideea de globalizare a literaturii mi s-ar părea caraghioasă dacă nu ar încerca să acorde un statut unei anumite sub-culturi, cunoscută îndeobşte sub denumirea de “cultura coca-cola”. Adică o “cultură” fără identitate, o “cultură” destinată blocării inteligenţei şi interactivităţii creatoare dintre autor şi destinatarul mesajului. Este limpede că toate crizele secolului al XX-lea au pornit de la înţelegerea fie greşită, fie răuvoitoare a mesajului iluminist. Libertatea, egalitatea şi fraternitatea nu se pot realiza într-o lume pestriţă din punct de vedere al legislaţiei, ori al autorităţii de stat. Realizarea unor sisteme continentale şi, în perspectivă, a unui unic sistem global nu poate să ducă decât la reducerea diferenţelor de tratament al persoanelor din partea autorităţii, cât şi a celor ce privesc statutul social-economic. Întotdeauna vor exista diferenţe. Locale, regionale, de grup ori de clasă, însă sensul evoluţiei societăţii va fi către diminuarea acestora. Dar atunci când este vorba de cultură, de identităţi naţionale realizate în planul expresivităţii artistice ori a specificului naţional, orice încercare de uniformizare, de ştergere a diferenţelor nu înseamnă decât un atac îndreptat împotriva celor trei principii iluministe, amintite.

Este ciudat cât de mult se discută astăzi despre “globalizare” în sfera culturii şi este şi mai ciudat că nu se caută o definire a termenului în sensul “globalizării” comunicării culturale. Accesul la cultură a cât mai multor persoane, admiterea în “circuitul globalizant” a culturilor dependente de limbi cu circulaţie redusă, democratizarea reală a şanselor de cunoaştere a acestor culturi sunt singurele forme benefice ale “globalizării” în domeniul culturii. Cultura scrisă, cea care întâmpină cele mai multe dificultăţi, fie în circulaţia textului, fie în accesul la text, este piatra de încercare a rostului modelului cultural globalizant.

Tot atât de ciudată este împărţirea care se face între partizanii şi adversarii globalizării, cel puţin în lumea pe care o cunosc. A fi “pro” înseamnă să fii modern ori european, a fi opozant înseamnă să fii învechit şi naţionalist. Dacă nu mai rău. Ori lucrurile nu stau aşa. Poziţia faţă de globalizare este cu totul specială, deoarece ea nu ţine de opţiuni politice ci de opţiuni estetice. Poate şi de cele etice. Din acest motiv cred că globalizarea nu este decât un motiv nu şi un subiect. Singura paradigmă acceptabilă în faţa unor evenimente politice şi mai ales economice, este cea culturală. Dacă vom accepta că există o singură Literatură globală, atunci ea nu poate exista decât prin expresia specifică a limbilor. Bogăţia Literaturii umanităţii vine din diversitatea, din specificul păstrat şi cultivat cu grijă şi efort Echilibrul între grija de a păstra specificul şi efortul de a-l comunica prin traducere. Singura globalizare acceptabilă în domeniul culturii este comunicarea globală, în cazul culturii scrise prin traduceri şi circulaţia operei. Punctul de greutate al acţiunii viitoare se află în adoptarea unei discriminări pozitive faţă de literaturile aparţinând spaţiilor lingvistice de circulaţie redusă. Prin forţa lucrurilor, limbile de mare circulaţie vor deveni “o a doua limbă” măcar regională, dacă nu globală. Acest fapt va facilita accesul cititorilor la literatura scrisă în aceste limbi de mare circulaţie. Discriminarea pozitivă se va petrece în sensul traducerilor din limbile cu circulaţie redusă, dar în favoarea vorbitorilor de limbi cu largă circulaţie. Se vede astfel că marile naţiuni dacă vor cheltui bani şi timp pe traducerile din limbile cu circulaţie restrânsă, o vor face în folosul propriilor cetăţeni, tentaţi să rămână izolaţi în monolingvismul lor comod.

Se poate observa că o astfel de “globalizare” va fi un fenomen benefic pentru cunoaşterea reciprocă a valorilor culturale specifice. Oare despre această “globalizare” s-a spus într-adevăr totul? Cred că nu, dar multe s-au spus, în schimb, despre efectele nedorite ale acestui fenomen, efecte ce decurg din tendinţele imperiale ale oricărei mari puteri, fie economice, fie culturale, tendinţe până la urmă, de înţeles, fiind în firea lucrurilor. Orice exagerare va ascunde adevărul. Iar adevărul în privinţa “globalizării” nu ne este cunoscut încă, fie din cauza entuziasmului, fie din cauza spaimei pe care le trezeşte.

Sunt adeptul abordării calme şi creatoare a oricărui fapt nou. Incontestabil, globalizarea este ceva nou, de aceea inspiră măcar o tresărire de nelinişte, noul consumă energie. Dar aceasta nu înseamnă că nu poate fi şi un fapt bun, folositor. Unul dintre beneficii l-am şi amintit. Este cazul să-l amintesc şi pe cel de-al doilea: globalizarea ca fenomen cultural va ridica în mod inevitabil nivelul a ceea ce se cheamă ”cultura de masă”. Acest lucru va reduce simţitor distanţa obiectivă existentă între “mase” şi “elite”. Un pas important pe calea care duce către iluzoriile obiective – libertate, egalitate, fraternitate – pentru întreaga omenire.

 

ENSURING GLOBALISATION BENEFITS MINORITY CULTURES 

Jonathan Freyer

We are told repeatedly that we live in One World, in which there is one dominant language – English – and one super-power – the United States. The logical conclusion from those two statements is that, at the outset of the twenty-first century, we are becoming world citizens, with a homogenised, American identity. This process has been called MacDonaldisation, with cultural as well as economic manifestations. But I believe there is another, contradictory side to this reality, which sends more positive messages to smaller or minority cultures, as long as they know how to take advantage of new opportunities offered.

 The evolution of communication has, of course, heightened the danger of cultural neo-imperialism. It is not just a matter of the world-wide reach of CNN, or the importance of the Associated Press news agency. American programmes are ubiquitous on television almost everywhere, including the former Soviet bloc, and American ideas and values are propagated around the world. So much so, in fact, that France notably brought in legislation to set quotas for the amount of US shows that may be broadcast on French TV, as well as the percentage of American films that may be screened in French cinemas. Otherwise, the French feared, their own identity and culture risked being swamped by products from the other side of the Atlantic.

 Yet there is a counter-trend to much of the foregoing, in the form of localisation: in other words, the assertion or re-assertion of the feasibility, desirability and value of local rather than global products and services. This is true in both the economic and cultural spheres. Ordinary people, not least on the continent of Europe, while accepting and often genuinely enjoying some of the products of globalisation, are at the same time manifesting a conscious or unconscious resistance to being globalised and homogenised themselves, by exploring and exploiting local alternatives. We are seeing clear signs of what one can call ‘layered identities’. Let me explain.

 Identity is a key element in understanding societies. For much of the 19th and 20th centuries, the dominant sense of identity was one’s nationality. But it is striking how in recent years, in a country like Britain, new or revivified layers of identity are visible, both upwards and downwards. Thus I am British, but I also feel very European. Downwards, I am conscious of being a Londoner – albeit by adoption – and even an Eastender, an inhabitant of the east side of the city, which is quite different from the west.

Regional identity is alive and well. In Britain, we see it with the successful devolution of power to the Scottish Parliament and the Welsh Assembly. The Welsh language, which was on the verge of extinction seventy-five years ago, has had an extraordinary revival. This partly reflects central government policy, but it also shows how modern communications can be used to benefit minority cultures. Welsh television programmes are now available daily; Welsh literature can be accessed through the Internet, as well as through libraries; even the Welsh diaspora – including a substantial community in Patagonia, in Argentina – can maintain links with their origins, and protect and develop their culture. Similar examples can be found in other parts of Europe: Catalans in Spain, Hungarians in Romania, Albanians in Macedonia – though that last example reminds us that there dangers as well as benefits inherent in this new situation.

 It seems to me that there are two, inter-related elements to the whole issue of ensuring that globalisation benefits minority cultures, namely the human and the technological. To begin with the human – which, as writers, we surely must – there needs to be a desire to realise, develop and express one’s various layers of identity, instead of merely surrendering to the easy option of adopting the dominant world culture. I am encouraged by the experience in several Scandinavian countries, where people in general speak English well and are familiar with Anglo-Saxon cultures, yet rigorously defend their own national or regional identities. Funds are made available – through governments and private foundations – not only to publish books in what from a global perspective we might consider to be minority languages, but also to have them translated into English or French or whatever. Globalisation can therefore be a two-way process, in which influences from minority cultures reach ‘major’ cultures, and not just the other way round. Moreover, new technologies mean that links can be maintained easily between members of scattered communities, with nourishing effects.

 I suppose on of the main problems of the new global village in which we live is what has been called ‘information overload’. It is impossible to read ever book or see every play written in one’s own language, let alone those in others. But that should encourage us to be more selective in what we read and what we watch. No future generation will ever be able to be comprehensive in its intellectual knowledge, in the way that a refined Renaissance man might aspire to be. But we can, even now, ensure that we are truly, positively, global citizens by tasting some of the products of other cultures, as well as ensuring that our own survives.

  

BABEL DUPĂ BABEL

Dumitru Chioaru

Globalizarea, care devine pe zi ce trece o realitate politică, economică şi informaţională neîndoielnică, rămâne însă o utopie când îşi încearcă forţa pe tărâmul culturii şi, în special, pe cel al literaturii. Obstacolul de nedepăşit este diversitatea limbilor pe glob. Literatura a fost şi rămâne arta cuvântului, a cărei valoare nu poate fi corect apreciată decât în limba scrierii originalului. Traducerile într-o limbă standard, care ar fi esperanto sau, datorită împrejurărilor politice şi economice actuale, engleza, nu alcătuiesc literatura propriu-zisă ci, eventual, o “bibliotecă universală” accesibilă unui procent tot mai ridicat de oameni care utilizează mijloacele electronice de comunicare. Şi totuşi, acesta nu este un argument că literatura poate fi globalizată. Creaţia literară rămâne încă dependentă de harta lingvistică a lumii. În orice limbă evoluată se nasc scriitori cărora încă le este de ajuns să aibă un creion în mână şi o foaie albă în faţă, pentru a realiza ceea ce numim o operă literară.  Dar să presupunem că toţi scriitorii de valoare din toate colţurile lumii se vor moderniza profesional, devenind utilizatori ai computerului chiar şi în actul de creaţie. Aceştia vor continua să scrie în limba în care gândesc, de regulă, cea maternă. Literatura îşi păstrează, în plină globalizare informaţională, o identitate locală datorată limbii. Să ne închipuim un navigator pe Internet, răsfoind bibliotecile lumii avizat că are de-a face cu originalul sau cu traducerea unei opere literare. Dorind să afle în ce limbă a fost scris originalul, el regăseşte harta lingvistică a lumii care îi actualizează mitul Turnului Babel referitor la moştenirea “amestecului limbilor”. Chiar şi cazurile de bilingvism sau plurilingvism oferite de mulţi scriitori contemporani nu înseamnă depăşirea “complexului Babel”, ci recunoaşterea lui. Babel este modelul ambiguităţii originare a miracolului lingvistic, funcţionând între încercarea de unificare conceptuală universală şi expresivitatea specific locală a ideilor şi sentimentelor umane. Unificarea conceptuală este, aşadar, permanent subminată de dispersia verbală. Chiar termenul Babel, remarcă Derrida în capitolul Des tours de Babel din cartea sa Psyche, constituie un exemplu de denotaţie universală prin statutul său de nume propriu, dar a devenit şi nume comun, prin conotaţiile primite în diferite opere literare şi interpretări. Babel rămâne, ca să folosesc expresia profesorului francez Henri Jacquier, stabilit la mijlocul veacului trecut în România, unde a adoptat limba română în elaborarea studiilor sale ulterioare, un “mit viu”, etern repetabil. După părerea mea, istoria literaturii universale este o succesiune de experienţe Babel, căreia prefer să îi spun, cu o expresie ce parafrazează celebra carte After Babel de George Steiner, “Babel după Babel”.

Şi fiindcă veni vorba de literatura universală, trebuie să ne amintim faptul că, la începutul secolului al XIX-lea, Goethe desemna prin conceptul Weltliteratur unitatea în diversitate a tuturor literaturilor scrise în limbile popoarelor, cuprinzând operele de valoare care devin “un bun al întregii umanităţi”. Era o concepţie impregnată de cosmopolitismul şi toleranţa iluministă a secolului al XVIII-lea, favorizând schimburile de valori între literaturi prin traduceri care au contribuit la spiritualizarea frontierelor. Popoarele aveau acces la valorile universale, apropiindu-le în limba lor. Fireşte, însă, că traducerile denaturează originalul, sporind confuzia limbilor. Traducerea unei opere literare într-o altă limbă este semnul dispersiei literare a valorilor umanităţii şi nu al unificării lor spirituale. Căci, se ştie, orice traducere înseamnă “trădare” a proiectului de a construi vertical universalitatea gândirii umane într-un Turn Babel unic, multiplicându-l pe orizontală în materialul lingvistic atât de divers al limbilor pământului.

Nostalgia unei limbi universale/globale revine în actualitate, încurajată de modernizarea tehnologiei, comunicării care oferă şansa integrării întregii omeniri. Globalizarea tinde, însă, să şteargă diferenţa dintre literaturile naţionale şi literatura universală, încercând să uniformizeze orizontal producţia culturală a popoarelor după modelul standardizării economice şi informaţionale. Să fie reţeaua Internet numele acestui nou ev cultural? Se ştie, însă, că întotdeauna, adevărata literatură a fost rebelă de la orice încercare de standardizare. Curentele şi modelele literare se pot răspândi global, dar în forme specifice datorită limbii care reprezintă un genius loci activ peste tot unde tradiţia culturală constituie fundamentul nevoii de identitate. Creaţia literară înseamnă expresivitate a limbajului, de atâtea ori incompatibilă, aşa cum mărturisesc cei mai încercaţi traducători, cu codul altei limbi. Nu cred că literatura poate fi globalizată decât odată cu dispariţia tuturor limbilor pământului în favoarea limbii standard. Ceea ce ar însemna un fel de “victorie à la Pyrrhus” a omenirii actuale, cu consecinţe imprevizibile asupra potenţialului ei de creaţie spirituală. Ar fi, de fapt, o pierdere ireparabilă.

Chiar dacă globalizarea înlocuieşte dihotomia românească naţional-universal cu dihotomia postmodernă local-global, relaţia dintre termeni rămâne în esenţă aceeaşi. Participăm la globalizare prin producţia locală de bunuri culturale. Internetul nu este decât un mijloc de răspândire extrem de rapidă, tinzând să fie simultană actului de creaţie, a produselor culturale printre care pot fi numărate şi cele literare care, din păcate, ocupă un loc din ce în ce mai marginal în orizontul spiritual al omului. Probabil că relaţia scriitorului cu computerul ca duce la modificarea concepţiilor despre actul de creaţie, ca şi a celor despre actul de cultură, tocmai datorită posibilităţii de comunicare instantanee cu Celălalt. Dar literatura, adevărata literatură, va continua să fie scrisă în eternele, ca să folosesc expresia lui Mallarmé, “mots de la tribu” (cuvintele tribului). Babelizarea lumii continuă, astfel, şi în epoca globalizării, tocmai pentru că literatura nu poate fi globalizată.

 

O TATONARE ASUPRA UNUIA DIN SCOPURILE ASCUNSE ALE GLOBALIZĂRII

 Daniel Bănulescu

Ce însemna globalizarea cu 2000 de ani în urmă?

Neştiut de multe lucruri probabil, negreşit însă şi acela că Imperiul roman devenise un stat mondial. Dinastiile Iulia-Claudia şi, mai ales, Flavia, au făcut ca Roma să înghită între hotarele ei toate componentele geografiei, aşa cum geografia era cunoscută în acel timp.

Pentru prima dată lumea era pusă într-un singur buzunar. Încetase să mai fie răspândită în săculeţi, cufere, pitită sub pietre, prin tainiţe, segmentată între vespasiene şi cutii de bijuterii. Era într-un singur buzunar.

Puteai să o scoţi de acolo. Să o priveşti ca pe o insectă. Iar dacă tu ai fi fost posesorul acelui buzunar puteai, de pildă, ca, trăgându-i acelei insecte un bobârnac, să faci ca toate cărnurile supuşilor imperiului să vibreze de binecuvântarea inspiraţiei tale. Posibilitatea de a da sau nu un asemenea soi de bobârnac se numea în acele vremuri pax romana, iar acum poartă numele de globalizare.

Alături de destule neajunsuri, trebuie să fi fost năucitoare această pace romană. Faţă de ceea ce fusese înainte, lumea era acum netezită ca o pereche de pantaloni. Pacea romană a deparazitat grabnic Marea Mediterană de piraţi. Statutul ei de mare a fost schimbat într-unul de lac. Durata călătoriilor maritime pe mari distanţe a fost scurtată la o pătrime.

Noţiunea de reţea de drumuri terestre capătă un nou interes. Apar terasările şi pavajele de piatră, bornele kilometrice şi staţiile de poştă. Accesul grabnic în toate provinciile devine garantat.

Bineînţeles, scopurile evidente ale acestor întocmiri erau dintre cele mai obişnuite: guvernarea propriu-zisă a statului mondial, strângerea taxelor, romanizarea progresivă.

Într-un anumit moment, însă, globalizarea romană a produs un efect cu totul surprinzător: răspândirea creştinismului.

În ziua răstignirii sale la Ierusalim, Iisus Cristos avea un număr de câteva sute de adepţi. Istoricii estimează că, la sfârşitul secolului întâi, erau deja 500.000 de creştini, distribuiţi în toate regiunile imperiului roman şi în toate păturile sociale.

Care ar fi, deci, în opinia mea, unul dintre sensurile ascunse ale globalizării sau ale păcii americane de astăzi?

Un fruct copt pentru un vizitator neaşteptat.

Posibilitatea răspândirii instantanee a unui mesaj ce rămâne, pentru cei mai mulţi dintre noi, încă secret.

  

UNIVERSALITATE SAU GLOBALIZARE

 Leo Butnaru

Cât va fi omeneşte posibil, ţinta noastră ar trebui să fie pluralismul şi diversitatea. Există de pe-acum prea destulă unificare…

Gore Vidal

Încă n-au fost limpezite deplin semnificaţiile şi conotaţiile conceptelor postiistorie, multiculturalism, ba chiar şi cele ale bătrânului deja termen postmodernism, că, iată, grăbitele idei ale timpurilor noastre au adus în prim plan noţiunea globalizare. E de presupus că noema în cauză, cu derivata globalizarea literaturii, este sugerată de o ideologie fineseculară istorist-sociologizantă sau chiar generată de aceasta. (Într-o primă paranteză, constatăm că DEX-ul, ediţia a doua, 1998, nu merge, cu înregistrarea, mai departe de “domesticitul” substantiv globalitate). Dicţionarul enciclopedic (vol. II, D-G, 1996) atestă substantivul… neutru globalism, dar nu şi pe cel feminin… -gorgonic globalizare. Iar în volumul patru, (L-N) al respectivului dicţionar, editat în anul de graţie 2001, nu inventariază nici atât de vehiculatul /vânturatul termen multiculturalism.

Prezumţia că sintagma globalizarea literaturii ţine de o anumită ideologie istorist-sociologizantă ar porni de la considerentul că, judecând din unghiul de apreciere al istoricilor care cred că omul este implacabil condiţionat de istoria socială, bineînţeles că şi omul-scriitor e supus unei atare situaţii, ajungând şi el, implicit, produsul ei. Adică, dacă istoria socială a lumii va merge spre globalizare, scriitorul şi rezultatul muncii sale - literatura – nu vor putea evita consecinţele generale, globale. Dat fiind că globalizarea nu este decât şi ea o nouă formă de manifestare a materialismului, s-ar putea susţine că literatura globalizată (sau a globalizării) este una ce valorifică anume ceea ce valorifică în conformitate cu istoricismul (sau… postistoricismul?) în numele principiului realităţii (şi realismului… economic, comercial).

Întrebarea e dacă eventuala globalizare a creaţiei literare va ajuta scriitorul de oriunde şi de orice naţionalitate să-şi edifice şi să-şi consolideze personalitatea, vocaţia, caracterul sau îl va clişeiza, şi ca scris şi ca individ. În al doilea caz, aşa-zisa literatură globalizatoare, globalizată, globalizantă, nu ar fi, de fapt, decât o pseudoliteratură, tot mai aservită şabloanelor convertite în scheme formale sau conceptuale, devitalizate, şi esteticeşte şi artisticeşte? Ba mai mult – o literatură căzută sub incidenţa parodiei şi frivolităţii. Nu este exclus ca, prin globalizarea artei, literaturii, cine ştie ce tagmă de pseudo intelectuali să-şi generalizeze influenţa care – să  nu evităm a presupune şi acest lucru – ar însemna ca atare oficializarea universală, globală, a kitsch-ului. Prin urmare, în ce priveşte cititorul de literatură globalizată nu va mai funcţiona una din regulile propuse de Samuel Johnson acum mai bine de două secole şi anume: “Curăţă-ţi mintea de lucruri comune”, regulă ce-i va viza şi pe înşişi scriitorii care nu vor fi în stare sau nu vor dori să-şi cureţe scrisul de clişee şi platitudini generalizate, percepute ca atare, ca şi cum admise pe plan universal.

Apoi, în potenţiala situaţie de viitor a literaturii sau pseudoliteraturii, cum va fi apreciat un scriitor sau altul? Că ăsta este un autor mai globalizat sau globalizator, iar celălalt – e doar relativ globalizat? Şi cum evolua (involua) receptarea şi studiul literaturii? Pe calea marginalizării sau chiar a anulării investigaţiilor literare canonice? Ce se va improviza în locul preceptelor şi principiilor exegetice relativ consolidate, verificate, la un moment dat parcă general acceptate în cele mai diverse spaţii literare, culturale, continentale, internaţionale sau naţionale? Pentru că nu este fără temei temerea că globalizarea ar putea comite naiva eroare, spuneam undeva, de a ţine cont de durata de cel puţin două milenii şi jumătate de manifestare prin discernământ şi esenţializare, prin consolidare de constante şi achiziţii de noi dimensiuni a literaturii lumii. Nu cred că greşesc cei care admit că globalizarea artelor ar fi una a manipulărilor pseudocreative, pseudoestetice, menite a satisface pulsiunile primare - tot mai primare! – ale consumatorilor/cititorilor.

În orice domeniu, globalizarea presupune şi un profit, o comercializare cât mai intensă. Astfel că scriitorii adevăraţi vor fi şi mai mult marginalizaţi din cauza coborârii literaturii la statutul de produs, de simplă marfă. Pentru că “a reintroduce domnia comercialului în nişte universuri care au fost construite, treptat, împotriva lui, înseamnă a pune în pericol operele cele mai de seamă ale umanităţii, arta, literatura şi chiar ştiinţa”, menţiona Pierre Bourdieu care se întreba “Dacă este adevărat că forţele tehnologiei aliate cu cele ale economiei, că legea profitului şi cea a concurenţei ameninţă cultura, ce s-ar putea face pentru a scăpa de această primejdie? Ce s-ar putea face pentru a spori şansele celor care nu pot exista decât pe termen lung, celor care, asemenea pictorilor impresionişti de altădată, lucrează pentru o piaţă postumă?” Este lesne de înţeles că aceste interogaţii apar în urma tentativelor globalizării de a aservi arta, inclusiv literatura, comunei şi implacabilei legi a produsului şi profitului. În mare parte, travaliul artistic, estetico-valoric va fi substituit de preocupări comerciale, negustoreşti, spre succesul acestora din urmă (care devin, de fapt, primele!…). Dar când se vorbeşte de literatură ca produs cultural, rămân fără atenţia necesară cultura şi literatura propriu-zisă. Când şi scrisul artistic este orientat, economiceşte, spre adulmecarea câştigului maxim într-un răstimp minim, nu mai poate fi vorba de o valoare universală, ci de o concurenţă la zi. Implicit, aici se subînţelege diferenţa dintre literatura universală, universalitatea ei, ca importanţă, ca valoare, şi globalizarea literaturii, ca uniformizare şi minimalizare valorică a acesteia. Altfel spus, o literatură a globalizării nu poate fi una a universalizării. Literatura universală, încă de la Goethe citire, presupune durată valorică, esenţă sau consistenţă, pe când o literatură a globalizării ar putea fi o cochetare niţel iresponsabilă cu tranzitoriul, superficialul, elementarul, uşorul de elaborat conform schemelor, reţetelor, clişeelor drept absolutizare a ceea ce anticii numeau topoi. Pentru că globalizarea, precum menţiona J.K. Galbraith, conform doctrinei cunoscute sub numele “Acordul de la Washington” a însemnat un act de credinţă în eficacitatea pieţei, în inutilitatea statelor naţionale, în divergenţa de interese pentru săraci şi bogaţi, dar şi în hazard, ca washingtonian nu conţinea barem o cât de vagă referinţă la cultura scrisă a lumii, să ne întrebăm, totuşi, ce s-ar întâmpla dacă ar fi supusă criteriilor globalizării şi literatura, adică dacă ar fi orientată spre eficacitatea pieţei, privându-i autorii de o apartenenţă naţională, de un specific psihologic şi creativ, pe care îl presupune anume provenienţa etnică; dacă i s-ar “cere” literaturii “credinţă…şi în hazard”? După expresia lui Ernst Gombrich, aceasta ar însemna să se distrugă “condiţiile ecologice ale artei” şi de a sorti arta, inclusiv literatura, pierii. Un alt răspuns explicit la pe drept neliniştitoarele interogaţii de până aici îl formula Pierre Bourdieu, concluzionând că: “Nu mai trebuie să alegem între “mondializare”, adică supunerea în faţa legilor comerţului, a domniei “comercialului” care este totdeauna contrariul a ceea ce se înţelege aproape în mod universal prin cultură, şi apărarea culturilor naţionale ori a unor forme de naţionalism sau de cultură locală”. (Nu este inutil să amintim şi titlurile articolelor semnate de Pierre Bourdieu şi J.K. Galbraith, inserate în ediţia română a revistei Lettre internationale. (nr. 33):  “Câteva întrebări pentru adevăraţii stăpâni ai lumii” este titlul autorului francez şi “criza globalizării” – a celui american. De altfel, Galbraith subliniază categoric că: “trăim o criză a Acordului de la Washington. Această criză este evidentă pentru toată lumea”.)

Aşadar, neavând încă răspunsuri clare, pro sau contra globalizării literaturii ori la provocarea dacă ar fi, totuşi, posibil, un astfel de totalitarism cultural generalizat, o parte a scriitorimii se arată deocamdată sceptică faţă de o atare perspectivă. “Or, scepticul-spunea Emil Cioran – nu cunoaşte nici un ţel: pe care să îl alegi când toate sunt deopotrivă de fragile sau de nule?” Eu nu sunt de partea celora care ar dori ca globalizarea literaturii să nu fie decât o iluzie, o himeră, un ţel nul. Iar pentru a prefaţa unul dintre posibilele finaluri ale discuţiei, să ne reamintim câteva versuri ale Emilyei Dickinson, şi anume:

Mergeam din vamă-n vamă

Cu pas lent şi prudent.

………………………..

Ştiam că următorul

Putea să fie ultimul pas.

Mergeam cu acest pas nesigur

Pe care unii îl numesc experienţă.

 

Ar reieşi că prudenţa îndepărtează protector ultimul pas. Pasul prudenţei este unul al acumulării de experienţă. Lenta precauţie, alias negrăbita acumulare de experienţă, care lasă timp şi înţelegere pentru a corecta un traseu, desigur că este preferabilă fermităţii de fond care, uşor ironic vorbind te poate duce în fundul unei prăpăstii ce urmăreşte/ademeneşte/aşteaptă ultimul pas al omului neprevăzător, grăbit, pripit, excesiv încrezător în dreptatea şi ţelul său.

În virtutea faptului că fiecare dintre noi este “ceva mai mult decât o ideologie“ (Harold Bloom) şi graţie unei experienţe pe care o deţinem şi ne-o îmbogăţim în mod personal, eu unul sunt departe de gândul că anumiţi prozeliţi ai doctrinei respective ar putea submina universalitatea “canonicelor” edificii ctitorite de Homer sau Dante, Cervantes sau Balzac, Goethe sau Flaubert… sau, bineînţeles, Shakespeare, care, după acelaşi Harold Bloom, “ne citeşte pe noi mai bine decât îl putem noi citi pe el, chiar şi după ce ne-am curăţat mintea de locuri comune”.

Nu pot fi neantizaţi cei puţini, reamintiţi aici, şi mulţi alţi scriitori de geniu, inconfundabili, de inegalabilă greutate valorică, ce au trasat perspective pluriforme, depăşind pregnant orice contextualizare care am fi fost tentaţi să le-o aplicăm. Şi iarăşi, pilduitor, să revenim la Shakespeare, amintindu-ne de compatriotul său Samuel Johnson care ne sfătuia să îl lăsăm pe Marele Will să ne vindece de “extazele noastre delirante”. Pentru că de ce nu ne-am întreba, precaut, dacă ideea despre globalizarea literaturii nu ar ţine şi ea de nişte extaze delirante? Sau de acel ultim pas al lipsei de prudenţă după care valoarea literară propriu-zisă, canonică (nu prozelită) ar fi de nerecuperat…

 

GLOBALIZARE, NU, COOPERARE ÎN LITERATURĂ, DA

Shaul Carmel 

Globalizarea nu priveşte indivizii şi nici psihicul lor, globalizarea nu priveşte scriitorul şi nici opera sa. Ea, globalizarea, se referă la lucruri, la administrarea lor, a bunurilor. Se poate realiza cu succes în celelalte domenii, nu în cel literar, în economie, în comerţ, în finanţe, în ecologie, dacă vreţi, în energie de orice fel, cu atât mai mult în cea nucleară.

Globalizarea ideologică, pe baza liberalismului şi democraţiei, cea economică, prin economia de piaţă, mondializarea ei este posibilă. Globalizarea informaţiei şi comunicaţiei pe bază de Internet şi a mondoviziunii (C.N.N.), desfiinţarea distanţelor, ieşirea din contextul geografic a oamenilor, a bunurilor şi simbolurilor. În legătură cu oamenii asistăm la cea mai mare migraţiune de populaţii umane de după perioada marilor migraţii de la sfârşitul antichităţii şi începutul evului mediu. Piaţa, bunurile se răspândesc în toată lumea (China, Japonia, Europa Unită).

Bineînţeles că la procesul de globalizare, de mondializare, sunt oponenţi, grupuri care protestează, care au reacţii negative, care se opun. Ele sunt contra primatului tehnologiei şi economicului dominant şi, în acelaşi timp, sunt pentru repunerea în drept şi revitalizarea vieţii emotive şi spirituale. Aceste grupări se opun materialismului universal şi sunt pentru valorile spirituale nonmateriale, pentru artele umanului, pentru religie etc.

Primejdiile sunt multe şi diverse. De exemplu, adaptarea la globalizare, globalizarea simbolurilor, globalizarea culturii, americanizarea, inundaţia divertismentului. Din cauza deficitului democratic apar totalitarismele. Din cauza deficitului de securitate, ţările mici pier, precum Iugoslavia etc. Deficitul social duce la sărăcie, la şomaj, la subcultură. Deficitul de mediu duce la poluare, la distrugerea mediului.

Procesul de creaţie şi opera literară sunt individuale, unic ireversibile, irepetabile. Opera este unică în primul rând prin conţinut, prin tematică. Individualitatea şi unicitatea îi sunt conferite operei şi limbii de sintaxa şi gramatica ei, de stilul scriitorului, de forma operei literare. Ea diferenţiază o literatură de alta. Asta nu înseamnă că optez pentru izolaţionismul unei literaturi, ci, în cadrul unei noi Europe pledez pentru cooperare şi interacţiune.

În procesul de globalizare, de mondializare, intră editarea şi traducerea operei scriitorilor. Cu cât literatura are o valoare mai mare cu atât contribuţia ei la tezaurul comun european şi nu numai, este mai eficientă, mai importantă. De aceea, în acest domeniu, al literaturii, al nostru, nu se poate vorbi de integrare, de globalizare. Conceptul de cooperare este cel mai potrivit.

 

 GLOBALITERATURIZARE

 Lucian Vasiliu

 De la poeta greacă Sappho (c.625-c.580 î.H.) şi până, să zicem, la poeta americană Emily Dickinson (1830-1886), de la Homer şi până la persanul Hafiz, de la Lucian Blaga şi până la Ana Blandiana, literatura şi-a asumat, explicit sau implicit, spontan sau premeditat, universul şi universalizarea. În sensul de provocare şi de promovare statornică a dialogului, a comunicării prin meditaţie şi reflecţie.

Se spune că orbul Homer umbla din cetate în cetate şi îşi rostea versurile (nefiind la îndemână tipografii, fax-uri, e-mail-uri). La fel procedau truverii, trubadurii – purtători de mesaj itinerant.

Nu văd nici un pericol în globalizarea şi prin literatură. Mai mult, cred că literatura a fost şi va fi un vector important un vector important al refacerii dialogurilor întrerupte pe considerente politice, etnice, religioase.

Scriitorul adevărat, cultivator al valorilor îşi caută cititorul nu numai în satul natal, nu numai în spaţiul naţional. Există, în ultima vreme, din ce în ce mai mulţi scriitori care se exprimă bilingv sau chiar trilingv.

Cititorul care nu cunoaşte limba arabă sau germană apelează la traduceri. Traducerile nu fac literatură (cum bine zicea, la 1840, în revista Dacia literară, poliglotul Mihai Kogălniceanu). În schimb, traducerile armonizează literaturile, respectându-le specificul, individualitatea, evitând extremismul politiza (n) t.

Spre a glumi puţin, vă propun o scurtă incursiune în lumea sporturilor. Se ştie, fotbalul a fost inventat de englezi. Mingea, balonul e rotund, precum globul pământesc. Terenul de joc (şi literatura este joc, joacă) are aceleaşi dimensiuni, în Madagascar sau în China. Regulile jocului sunt aceleaşi. Rostogolim balonul în calitate de coechipieri sau de “adversari”. Rezultatul final este spectacolul şi nu neapărat scorul. Nuanţele, diferenţele între jucători, conduc la unitate în diversitate (cum se întâmplă şi în literatură): fotbaliştii lumii latine, să zicem, sunt “artişti”, mai fantezişti, mai individualişti. Jucătorii nordului sunt mai organizaţi, mai bine sudaţi la nivelul jocului colectiv. Sportul, în general, a fost şi va fi practicat şi de scriitori (cel puţin în ipostază de comentatori). Să ne temem de globalizarea prin sport, fie el în varianta gimnastică feminină sau tenis de câmp?

Vrem, nu vrem, globalizarea ne… înglobează. De la afişul publicitar al marilor firme şi până la telefonul mobil/portabil/celular. De la postul de radio RFI şi până la postul de televiziune ARTE.

Depinde doar de noi maniera în care (ne) vom juca, aşadar, cu mingea, balonul… globalizării şi prin spirit.

 

BENEFICIILE GLOBALIZĂRII

Mihai Zamfir

 La toate colocviile precum cel la care asistăm, imediat ce vine vorba despre globalizare, o ciudată şi suspectă unanimitate se stabileşte între participanţi; globalizarea este demonizată, aproape fără excepţie, considerată izvor al tuturor relelor din societatea contemporană. Cum unanimităţile şi majorităţile strivitoare mi se par din principiu suspecte, aş vrea să înţeleg raţiunea pentru care mondializarea provoacă atâtea aprehensiuni şi revolte, cu toate că virtualele ei neajunsuri sunt pentru moment doar ipotetice. Judecând însă după personajele cele mai neliniştite de pericolul globalizării, pare evident că anti-americanismul visceral, propriu dintotdeauna stângii europene, şi-a găsit în globalizare noul cal de bătaie.

O coincidenţă cronologică ar trebui să ne pună pe gânduri: campania anti-globalizare s-a declanşat exact în momentul prăbuşirii sistemului comunist în Europa de Est; până atunci, nici vorbă de asemenea pericol, deoarece termenul însuşi de globalizare este utilizat extrem de rar şi în contexte strict specializate, fără conotaţii malefice. Presa de stânga nici măcar nu descoperise noţiunea pe care avea s-o transforme curând în sperietoare universală.

Şi, totuşi, semnalele clare ale unei evidente mondializări apăruseră încă de la începutul anilor ’70 şi merseseră crescând până în 1990: mă refer la dezvoltarea rapidă a întreprinderilor multi-naţionale, la eforturile încununate de succes pentru stabilirea unor reguli comerciale comune, la uniunile regionale de state, dar, mai ales, la apariţia “noii economii”, adică a economiei bazate pe inteligenţă, pe computere, pe transmiterea rapidă a informaţiei financiare. Toate aceste fenomene, apărute în Statele Unite, dar răspândite apoi în toate ţările dezvoltate, anunţaseră de multă vreme că omenirea păşea într-o nouă eră. Totuşi, semnalele nu păreau a tulbura peste măsură “stânga luminată” din Europa şi din America de Nord: anti-americanismul ei lua, pe vremea aceea, forma “luptei pentru pace”, a “salvării mediului ambiant” (de consecinţele nefaste ale exploatării capitaliste, fireşte) şi pe cea a apărării, a glorificării Uniunii Sovietice, oferită omenirii întregi drept posibil model.

Imediat după evenimentele dramatice din 1989 şi după implozia “socialismului real”, stânga adoptă – aproape de la o zi la alta – un nou discurs. Urgenţa numărul unu devine, brusc, lupta contra mondializării, deoarece tot ceea ce până atunci trecuse aproape neobservat ajunge deodată pericol mortal.

Această schimbare de tactică, provocată de dispariţia Uniunii Sovietice, poate eventual convinge pe unii naivi, dar în nici un caz pe un om care a trăit sub ocupaţie ori sub ameninţare sovietică. Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu: noi am cunoscut mondializarea, cu vârf şi îndesat – şi încă ce mondializare! Unul dintre cele mai sinistre experimente istorice de care omenirea a avut parte, o mondializare forţată şi fără scrupule, s-a înfăptuit pe o bună parte a planetei. Sovietizarea până la detaliu a existenţei în ţările ocupate de Armata Roşie ori căzute sub dominaţia Moscovei a reprezentat prima mondializare modernă reuşită şi durabilă.

Modelul sovietic de societate, constând în abolirea libertăţilor individuale, în desfiinţarea regimului parlamentar, domnia partidului unic, economia perfect centralizată, transformarea culturii în propagandă, cultul şefului suprem, atotputernicia poliţiei politice etc. – toate au fost aplicate de către sovietici ad litteram, indiferent de ţara unde experimentul avea loc.

Fie că a fost vorba de ţări europene avansate, precum Germania ori Cehoslovacia; fie de ţări europene înapoiate, precum Albania; de ţări tropicale, fără experienţa unei democraţii, precum Cuba ori Vietnamul de Nord; de ţări în care regimul tribal încă exista, ca Angola ori Mozambicul. Fie că era vorba de imensa Chină, de ţări mijlocii precum Polonia sau de ţări minuscule, precum Nicaragua ori Guineea Bissau – reţeta a fost exact aceeaşi, fără nici cea mai mică abatere de la dogmă. Mondializarea de tip sovietic a nivelat totul, într-o ignorare suverană a specificului local. De la Moscova până la Phenian, Luanda, Havana, Pekin ori Bucureşti – acelaşi model politico-social era acompaniat de intonarea, la unison, a aceluiaşi Credo ideologic. Cu consecinţa previzibilă: instalarea aceleiaşi mizerii materiale şi a aceleiaşi opresiuni politice.

Mai mult, doctrina sovietică inventase şi o noţiune vitală pentru persistenţa sistemului, noţiune acoperită de termenii deviaţionism ori revizionism. Lansarea oficială a unei asemenea acuze, veritabilă anatemă, ducea de obicei la lichidarea fizică a celui bănuit de erezie. Ce însemna de fapt deviaţionism? Nimic altceva decât devierea, fie şi cu un centimetru, de la modelul unic, manifestarea celei mai firave tendinţe spre diferenţă. Şefi importanţi ai partidelor comuniste au plătit uneori cu capul simpla bănuială de a fi pus în discuţie valoarea absolută a modelului sovietic, valabilitatea lui universală. N-a fost vorba doar de o uniformizare, ci de o mondializare perfect controlată, exercitată cu mijloace coercitive.

Mondializarea sovietică a durat mai bine de patruzeci de ani. Interesant e faptul că ţări unde partidele comuniste nu ajunseseră la putere, precum Franţa, Italia ori Portugalia, posedau deja partide comuniste cu o structură sovietică; înainte de a fi cucerit puterea şi de a fi extins experimentul la nivel naţional, comuniştii din ţările vestice instaurau şi perfecţionau mondializarea în sânul propriului lor partid, ca o repetiţie generală a ceea ce avea să urmeze.

Ştim cum s-a sfârşit această aventură – prin colapsul sistemului. Dar aceasta din raţiuni pur interne, fără ca lumea necomunistă să fi avut o contribuţie importantă. Hipnotizate parcă de amploarea şi de victoriile mondializării sovietice, ţările încă libere s-au limitat atunci la o defensivă prudentă, la o cedare pas cu pas. Dacă nu s-ar fi prăbuşit din cauza propriilor sale slăbiciuni, sistemul sovietic ar fi avut toate şansele să mondializeze planeta în sens literal.

Care a fost reacţia stângii occidentale la înfăptuirea, pe parcursul mai multor decenii, a acestei mondializări în marş forţat? Nu vom întâlni nici o critică severă, nici o opoziţie de principiu; găsim, cel mult, foarte rare şi timide rezerve cu privire la metodele utilizate într-un caz sau altul, dar fără punerea în discuţie a proiectului însuşi. Actualii campioni ai anti-globalizării au descoperit potenţele malefice ale fenomenului doar atunci când acesta a schimbat de semn, adică doar atunci când uniformizarea de tip sovietic a fost înlocuită de foarte relativa uniformizare de tip american. Dacă n-ar exista decât acest semnificativ trou de mémoire, şi tot am avea motive suficiente pentru a deveni suspicioşi faţă de actuala acţiunea anti-mondializare. Imensul zgomot făcut de activiştii interesaţi, intensa mediatizare de care se bucură actele de vandalism comise cu prilejul reuniunilor internaţionale nu oferă nici un argument viabil pretenţiilor acestei lupte.

În ceea ce mă priveşte, contrar opiniei majoritare, privesc mai degrabă cu încredere şi cu speranţă noua mondializare, care nici măcar nu este “nouă”, din moment ce a început cu peste treizeci de ani în urmă. Raţiunea principală: că a luat naştere în mod spontan, prin apariţia unui nou tip de economie (“noua economie”), corespunzător noului stadiu de dezvoltare a omenirii. Faptul că noua economie a emers în Statele Unite şi s-a răspândit ulterior în alte ţări dezvoltate a sugerat, în chip natural, modelul american. Cât priveşte modul ei de răspândire – aceasta nu va fi, în orice caz, prin ocupaţie militară ori prin răsturnarea guvernelor legale: aderarea la o ordine economică mondială rămâne până la urmă problemă de opţiune liberă, pe criterii de performanţă economică şi de interes politic naţional. Cei care au trăit, în mod conştient, mondializarea roşie ştiu că, oricum, nimic n-ar putea fi mai rău decât ea: de aceea, ei privesc spre noua mondializare mai ales cu speranţă.

 

 Nicolae Manolescu 

Ţin să vă anunţ în mod oficial că jocul de-a globalizarea s-a cam terminat. Suntem gata globalizaţi, chiar dacă habar nu avem, ca Monsieur Jourdain, care făcea proză fără să ştie. Suntem, de altfel, la o întâlnire a PEN Clubului care este o formă de globalizare, chiar în domeniul acesta al literaturii care trezeşte susceptibilităţi. Şi nu mai rămâne decât ca PEN Clubul să-şi desfiinţeze centrele locale pentru ca globalizarea să fie perfectă. Ce rost mai are împărţirea pe centre, centrul catalan, centrul român, centrul maghiar, cele trei centre germane de care vorbesc toţi, dar nu le vede nimeni? Facem un PEN Club Internaţional şi am terminat, şi atunci globalizarea s-a sfârşit. Suntem, spun eu, globalizaţi, vrem, nu vrem, în toate domeniile, inclusiv în acela al literaturii, care stârneşte, văd,  cele mai multe susceptibilităţi. Pe bună dreptate, mai ales  nouă, celor din Est (pentru că aşa cum amintea Mihai Zamfir, noi am mai fost globalizaţi o dată şi am fost globalizaţi aşa zicând ideologic, în primul rând, şi nu ne-a plăcut) globalizarea ne deşteaptă amintiri triste. De pildă, generaţia noastră, a lui Mihai Zamfir şi a mea, făcea la şcoală cinci ore de limba rusă şi patru de limba română. Aceea da, globalizare!

Există globalizare şi globalizare: aceea pe care noi am învăţat-o în şcoală şi care ne-a ameninţat pe unii dintre noi cam până la 50 de ani era o globalizare în sensul cel mai propriu şi nenorocit al cuvântului, în care o anumită parte a globului devenise o totalitate. Deci era o globalizare totalitară. Eu înţeleg acum că este vorba de o globalizare pluralistă şi democratică, bazată pe drepturile omului, ale individului. Eu aş numi-o antiplatoniciană, pentru că, practic, de la Platon vin cele mai multe idei privitoare la globalizarea totalitară. O globalizare în care – exemplul lui Vitalie Ciobanu era foarte bun – nu mergem toţi la Mac Donald’s, români, chinezi, spanioli, portughezi sau unguri. O globalizare care înseamnă şi Porto, înseamnă şi Tokay, înseamnă şi ţuică, înseamnă şi restaurant chinezesc, înseamnă de toate şi mie îmi place globalizarea aceasta unde pot să aleg. O globalizare care este perfect acceptabilă şi, aşa cum spuneam la început, nu mai este vorba acum dacă ea este necesară, acceptabilă, bună, rea, de dreapta sau de stânga, ea s-a produs, este inevitabilă şi în acele ţări unde nu s-a produs încă sau în acele zone unde nu s-a produs încă, singura şansă este să se producă. Aş dori să mă întreb împreună cu dumneavoastră: ce se opune astăzi globalizării? Se opune ceea ce a spus Vitalie Ciobanu: se opune spaţiul Rusia-Belarus, se opune întoarcerea la o formă totalitară închisă, de lume închisă. Globalizarea, aşa cum este ea astăzi concepută şi definită, ţine de societăţile deschise, ţine de societatea deschisă a lui Soros, ţine de societatea deschisă liberală. Vechea globalizare, cu societăţi închise şi ideologizate, nu a dispărut cu totul ca risc şi în momentul de faţă, dacă nu reuşim să ne globalizăm repede, ne paşte izolarea, ne paşte sărăcia, ne paşte o lume de care unii dintre noi abia am scăpat. Am fost acum două săptămâni într-o localitate pe malul Nistrului cu ocazia înfiinţării unui partid liberal acolo, ai cărui membri vroiau să afle cam ce se întâmplă cu partidele liberale din România. Am constatat după câteva zile de stat acolo că nu aveam nici un mijloc de comunicare; telefoanele nu funcţionau, celularele nu aveau acoperire, ziarele nu soseau şi în timpul acesta se întâmplau o mulţime de lucruri. Şi atunci am spus colegilor noştri de peste Prut că pot ei foarte bine să pună la clocit un partid, dar în condiţiile în care nu există informaţie, deci globalizare, oul ăla s-ar putea să dea naştere nu unui pui liberal, ci unuia comunist. Şi o dată te trezeşti cu puiul comunist ieşind de sub cloşcă. Am mai păţit-o. Singura şansă ca puiul cu pricina să fie liberal, să fie democratic, este globalizarea, este informaţia. Deci este nevoie de o cloşcă liberală. Altfel poate să iasă, Doamne fereşte! cine ştie ce partid comunist.

Aş spune că temerile, suspiciunile noastre în ceea ce priveşte globalizarea literaturii nu sunt întemeiate. Şi ea există, s-a făcut deja. Ana Blandiana spunea pe drept cuvânt că s-a făcut, de pildă, globalizarea culturii de consum. Noi auzim aceleaşi cântece imbecile în toată lumea, aceeaşi muzică techno, disco, hip-hop, nici nu ştiu cum se cheamă toate prostiile astea. Dar globalizarea este făcută şi la nivelul elitelor şi este făcută, după părerea mea, de foarte multă vreme, cu toate şovăielile. S-a vorbit aici  despre Weltliteratur, conceptul lui Goethe vechi de aproape 200 de ani. Cam de pe atunci există o literatură a lumii din care noi toţi vrem să facem parte. Ea se numeşte, de pildă, vorba lui Harold Bloom, “canonul occidental”. Sigur că literatura română nu este menţionată de Harold Bloom, un mare cititor, extraordinar cititor de literatură care nu a citit însă nici un scriitor român. Păcat pentru el! Dar noi vrem să citească şi vrem ca din acest canon să facem şi noi parte. Cu alte cuvinte, globalizarea literaturii şi culturii de elită înseamnă, de fapt, un canon din care să facă parte şi literaturile care până acum s-au găsit la periferie. Nu este nici un pericol că ne vom pierde specificul, dacă vom “lucra” în canonul occidental. Nu ştiu cum, dar toţi scriitorii pe care Harold Bloom îi comentează cu strălucire au rămas cu limba lor, cu mentalitatea lor, cu specificul lor, nici unul dintre ei nu a pierdut nimic prin faptul că a intrat în acelaşi canon. Acolo stau laolaltă Shakespeare şi Goethe, Milton şi Balzac şi o mulţime de alţi scriitori de alte limbi şi nici unul dintre ei nu s-a plâns că limba lui s-a stricat sau s-a contaminat din pricina limbii celuilalt. După ştiinţa mea, Goethe nu i-a spus lui Winkelmann nimic în privinţa aceasta, ceea ce înseamnă că nu a simţit că ar fi fost în vreo  pagubă oarecare. Nu s-a pierdut nici un specific, nici măcar, să spunem aşa, specificul specificului, şi anume ca limba germană să aibă pentru noţiunea de “fată” un substantiv neutru. Dacă limba germană şi-a păstrat acest drept până în ziua de astăzi, ca fata, ca eternul feminin să fie neutru, şi nu l-a pierdut în ciuda eforturilor globalizatoare, înseamnă că globalizarea nu este atât de periculoasă şi ne lasă cu specificul nostru. Dar cu o condiţie: să-l avem şi să-l afirmăm. Dacă nu îl avem şi nu îl afirmăm, nu avem ce globaliza. Globalizarea este o piaţă care stabileşte valoarea produsului şi preţul. Dacă poţi să te duci la piaţă cu sacul plin, este perfect. Dacă te duci cu el gol, nu ai ce să globalizezi. Mie mi se pare că o parte din frica noastră de globalizare a ţărilor foste comuniste sau a ţărilor mici vine şi din sacul ăsta foarte gol. Dacă sacul are ceva în el, globalizarea nu reprezintă un pericol. Şi oricum ar fi, dincolo de toate astea, părerea mea este că nu mai este nimic de făcut: suntem globalizaţi, cel puţin pe durata unei generaţii. Ce o fi mai încolo, în anii 2030-2040, să dea Dumnezeu să trăim, să ne vedem încă o dată la o întâlnire organizată cu aceeaşi dragoste şi devotament de către cei care ne-au adus astăzi aici, să ne întâlnim şi să  vedem în anul 2030 - dacă vreţi fixăm acum şi ziua, şi ora - cum stăm atunci cu globalizarea. Deocamdată stăm perfect.

 

A treia masă rotundă

INTEGRAREA CULTURALĂ A EUROPEI CENTRALE ŞI DE EST: O COMPONENTĂ PRINCIPALĂ A INTEGRĂRII EUROPENE

 Mihai Zamfir

Dacă Europa de Est face sau nu parte din Europa – iată o chestiune apărută în ultimele decenii: oricărui gânditor, scriitor, jurnalist de la 1900, întrebarea i s-ar fi părut bizară. Astăzi, ar trebui, probabil, să facem un efort pentru a ne reîntoarce la modul de gândire specific lui 1900, pentru a recâştiga normalitatea mentală în “gândirea Europei”.

Sunt convins că toate intervenţiile ce vor urma se vor transforma, în cele din urmă, în tot atâtea argumente pentru, o evidenţă: aceea că, istoric şi spiritual, Europa marginalizată până mai ieri n-a încetat o clipă să se considere parte a Vechiului Continent. Timp de peste 4 decenii, sub pana tuturor scriitorilor români de valoare, cuvântul Europa a avut nete conotaţii subversive faţă de autoritatea politică. Astăzi, ieşim din subversiune.

 

INTEGRAREA EUROPEANĂ, O PROBLEMĂ PERSONALĂ A FIECĂRUI SCRIITOR

Annie Bentoiu

Prima prezentare a României, sub acest nume, în faţa unei adunări internaţionale – să zicem: prima noastră ieşire în lume – a fost, după câte ştiu, participarea la Expoziţia Universală din 1867, deschisă la Paris. Tânărul suveran al României, Carol I, nu domnea decât de un an: este drept că se bucura de simpatia şi sprijinul efectiv al lui Napoleon al III-lea. România, una din cele 32 de ţări (din cinci continente) invitate să expună, a fost singura aparţinând zonei cunoscute astăzi sub numele Europa de Est. Reprezentantul nostru în Comitetul de organizare a fost poetul şi fostul ministru de externe Vasile Alecsandri.

Am consultat cele 60 numere ale unei reviste franceze intitulate L’Exposition Universelle de 1867 illustrée, care cuprind texte şi gravuri în proporţie egală. Primele 30 de numere vorbesc despre Les Principautés danubiennes, următoarele despre La Roumanie. Expoziţia pariziană, organizată pe Champ de Mars, şi anume pe o suprafaţă de 46 ha., a ţinut din aprilie până în noiembrie şi a fost vizitată de un public venit din lumea întreagă. S-au expus ultimele realizări în domeniul industriei, agriculturii, ştiinţelor, meseriilor şi artei universale. Ţările cele mai evoluate, în special Anglia, Franţa, Prusia, prezentau noutăţi industriale impresionante: primul far electric englez, ultimul model de tun Krupp, locomotiva cu aburi, aparate fotografice, articole de lux de un mare rafinament, de la mobilier la evantaie şi diamante. Comparativ, contribuţia românească nu putea fi decât modestă. Voi cita pasajele care ne privesc.

Pe platforma circulară exterioară, în care au fost reproduse machete în mărime naturală ale diferitelor monumente din istoria civilizaţiilor, mica noastră biserică de la Curtea de Argeş, în vecinătatea unui templu egiptean şi a unor palate arabe, atrage atenţia prin “vivacitatea culorilor bizantine” şi totuşi nedumereşte. Comentatorul încearcă să se orienteze, apelând la noţiuni ce-i sunt mai familiare: “c’est une architecture qui n’est plus Byzance et n’est pas encore Moscou”, spune el. Foarte bine! Răspundem noi. De ce ar fi trebuit să fie una ori alta?

Al doilea articol care ne priveşte se referă la sectorul costumelor populare, la care participă toate ţările. Pentru noi, gravurile reprezintă două ţărănci din Vlaşca şi Romanaţi, în straie de sărbătoare “nu lipsite de eleganţă şi bogăţie”, dar care de data aceasta par comentatorului a fi o tranziţie între… Turcia şi Europa. Plăieşul în sarică şi vizitiul în costum oriental îi evocă jurnalistului aceeaşi idee de îndestulare şi fast, dar şi faptul că erau amândoi nevoiţi să poarte arme în zonele unde circulau. Se subliniază situarea geografică a ţării între: “puteri invadatoare, toate la fel de dornice de a-şi extinde propriul teritoriu” (situaţia nu se schimbase în 1939, la pactul germano-sovietic). România este totuşi chemată, continuă autorul articolului, la un “destin înalt”, dar ea se află la început de drum: trebuie să-şi unifice caracterele, legile, costumele diferitelor regiuni, ceea ce va cere timp. Citez: “Există fără îndoială un mare viitor pentru acest popor care-şi apără cu atâta străşnicie individualitatea” şi aceasta cu atât mai mult cu cât el nu manifestă agresivitate împotriva vecinilor, ci doreşte să adopte principiile sociale proclamate de Revoluţia franceză.

În sfârşit, ajungem la standul românesc propriu-zis, aşezat (tot simbolic!) între Turcia şi Vatican. În gravura care reprezintă standul vedem o casă de ţară, cu puţ cu cumpănă, un plug, o căruţă, câteva animale împăiate (un urs, nişte păsări), butuci de lemn, rafturi cu cărţi, o ploscă ornamentată, ceramică de Oboga şi Lespezi. Textul pomeneşte şi de produse expuse de noi în alte sectoare: lumânări, stofe de lână (abà), sculpturi din minele de sare, ţigări după model turcesc şi, mult elogiate, obiecte de cult din metal sau brodate. Dar se citează şi o părere destul de răspândită: “Ce-i lipseşte României este că nu există prin ea însăşi. Nu radiază. Primeşte lumină din toate părţile” (adică influenţă grecească, rusă, franceză, germană). Atena este şi ea situată în centrul mai multor civilizaţii, dar “ea este un soare. România nu e decât o lună.”

Şi iată-ne astăzi, aproape o sută cincizeci de ani mai târziu, într-o situaţie oarecum comparabilă, deşi la cu totul alt nivel. Suntem din nou invitaţi, din nou uşor intimidaţi, ca orice ins poftit la o reuniune simandicoasă. Şi acele remarci par să trezească un oarecare ecou în subconştientul nostru.

Situarea geografică între cele trei mai imperii (habsburgic, ţarist şi otoman) a lăsat asupra noastră semne care sunt astăzi uşor de decodat. Putem distinge clar amprenta rusească asupra mentalităţii moldovene (care a dus, să n-o uităm, la naşterea unei facţiuni boiereşti pro-ruse în secolul al XIX-lea, în ciuda sau tocmai din cauza celor opt sau nouă invazii ţariste); la fel Muntenia (adică zona de sud) a suferit influenţa nu atât a Bizanţului, cât a ceea ce se cheamă uneori “mentalitatea mediteraneană”, alcătuită din comportamente turceşti, greceşti, italiene chiar, în afaceri şi în stilul de viaţă. În sfârşit, este evidentă amprenta occidentală, habsburgică, marcat catolică în Transilvania şi în vestul ţării.

În succesiunea istorică, mentalitatea românească generală a cunoscut mai întâi primatul cultural al Moldovei; apoi, până pe la mijlocul veacului al XX-lea, pe cel al energiei constructive şi al practicismului valah. Venise probabil vremea, după unirea tuturor provinciilor în 1918 şi scurta înflorire economică ce i-a urmat, să integrăm şi mentalitatea, net mai occidentală, a Transilvaniei şi a Banatului, cu exemplul ei de hărnicie răbdător organizată şi mai ales cu puternica ei componentă morală. Faptul că domnul Iuliu Maniu (pe care nu ni-l putem închipui născându-se pe malurile Dâmboviţei) devenise simbolul rezistenţei româneşti la ocupaţia rusească de după 1944 a avut, fără îndoială, şi acest sens. A intervenit însă o jumătate de veac în care, deşi unele progrese materiale s-au făcut, s-a produs pe plan spiritual o regresiune perversă, singurele “valori” preconizate rămânând munca şi obedienţa partinică, menite să ne aducă la stadiul de roboţi productivi.

După deruta morală astfel instaurată, cred că a sosit din nou vremea, astăzi, să acordăm locul de cinste – desigur în planul simbolic al mentalităţilor – celei de a treia mari provincii, ultima venită, cea din care au răsărit personalităţile exemplare ale lui Corneliu Coposu, a Doinei Cornea, a Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan. Prin asta înţeleg a ne îndrepta atenţia asupra mesajului pe care această zonă a ţării îl poate transmite celorlalte. Prin raport la Vechiul Regat, la energia şi la farmecul său artistic, felul de a gândi a zonei occidentale a ţării, mai exigent şi mai serios, este un element de echilibru fără preţ. Doar astfel vom realiza, în jurul arcului carpatic care ne defineşte, formula exactă.

Şi asta n-ar fi decât începutul. Căci, o mărturisesc, totdeauna am avut credinţa că vocaţia României este de a fi mediatoarea între culturile vecine şi a le realiza sinteza. Nu este vorba doar de acea formulă vagă – “a face legătura între Orient şi Occident” – care nu poate evoca absolut nimic concret. Ci de posibilitatea pe care o avem, datorită îndelungatei noastre familiarizări cu toate cele trei mari culturi vecine, de a reţine din ele ce este mai bun şi de a le tălmăci pe una alteia. Vom putea sugera, de pildă, unui catolic adâncimea gândirii ortodoxe şi unui calvin splendoarea bizantină, după ce vom fi deprins de la ei amândoi respectul alterităţii, sau gustul unui examen de conştiinţă exigent; vom putea apoi să dezamorsăm agresivitatea şi neliniştea slavă prin înţelepciunea narghilelelor şi prin umorul lui Nastratin Hogea; vom putea convinge pe visătorul nostru autor de doine că nu sunt de dispreţuit nici rigoarea carteziană, nici eleganţa vieneză.

Toate acestea, desigur, nu sunt decât teme de reflecţie, “probleme personale” ale fiecăruia dintre noi. Temele fiind atât de numeroase, e chiar bine, la urma urmei, că avem în faţă câţiva ani buni până ce integrarea europeană să ia pentru noi o înfăţişare cât de cât concretă. Şi tot reflectând, hai să contabilizăm şi câteva aspecte pozitive, actuale, ale aşezării noastre la “răscruce de drumuri”, care ne făcea atât de misterioşi pentru cronicarii “Expoziţiei Universale” de acum un veac şi jumătate. Dragostea de viaţă, talentul pentru limbile străine, vivacitatea şi capacitatea de adaptare, relativismul tonic cu care românii consideră lumea sunt un efect al înţelepciunii dobândite în contact cu atâtea mentalităţi diferite. Iar faptul că într-o cofetărie românească – din Sinaia, de pildă – poţi consuma şi cremşnituri vieneze, şi “Joffre”, şi sarailii ca la Istanbul, sau că în acelaşi sat de munte vom găsi şi crucifixuri (catolice), şi icoane pe sticlă (ortodoxe) este, cred, o pregătire cât se poate de bună pentru integrarea în mozaicul european.

 

THE CULTURAL INTEGRATION OF CENTRAL AND EASTERN EUROPE: A SIGNIFICANT COMPONENT OF EURUPEAN INTEGRATION – LITERATURE AND CULTURAL INTEGRATION

 Tone Peršak

 In the beginning I try to explain the subject of our discussion to myself: The cultural integration of Central and Eastern Europe - a significant component of European integration. I understand this sentence as a very urgent demand on cultural integration of Central and Eastern Europe, because without this integration European integration could not be possible. And what is this mean cultural integration of two great parts of Europe and what a role can literature have in this process? We speak about the area with many nations, with three great religions, with many different cultural traditions, with many languages and with very important historical border between east and west (Konstantin’s border is still efficient). All this facts were the reasons for many wars in our common history. But by my opinion we must watch all this differences with fully respect.

Normally such an area is great hurdle for the process of integration and for the people, whose are working on European integration. So, we are now asking the ways and methods, how to neutralise the problem of this area. And we also try to use the literature for this purpose. In one way it is the same question as yesterday was the question about globalisation of literature. Do we speak about the question, how to create the possibilities for more cultural collaboration between the nations in this area, how to translate more books, how to achieve, that the people will read more books and that we all shall better to know each other or we speak about the question, what a literature will be able to support the process of integration? Speak we about better cultural collaboration or about globalised literature or maybe about some European literature? I know, that we do not speak about such concept, but I think, that in European policy and in European administration or in WTO and some other institutions are the people, whose are thinking in this way. I believe, that all of us know, that the literature, as we heard yesterday, is always individual creation and depended of the language in which the writer or poet is thinking and feeling. As we know, every living language is whole universe and such a language include the philosophy, the history and also the common feelings and experiences of the group of people, whose are using this language. So the literature is always also the message of the Nation or group of people, whose are speaking the language of this literature, the message to themselves and to other groups of people with other languages.

If we wish to support the integration in Europe, especially the cultural integration, we at the beginning have to know the conditions in which we begin this process. I described the Eastern and Central Europe as the area of three big religions, many small nations, many different cultural traditions and now I must to add, that many of this nations are afraid about the possibilities to survive of all this cultures. Because the presser of globalisation or of globalised mass media and mass culture is very strong. In the past this area still was the object of many kinds of integration and some of theme were very painful. It is the reason, why we must be careful. After all in this area there are many forms of intolerance. The space of former Yugoslavia is the best case for that. We had here national intolerance, intolerance in the question of languages, we saw in this space also the elements of war on the base of religion intolerance in last decade and so on.

So, if we wish to overcome all intolerance, which is the main problem in the Eastern and Central Europe, we must first of all to really know each other. And literature is one of the best media for this purpose; because the literature is growing from the language and therefore the literature is a kind of identity card of the group of people, whose are speaking this language. Other kinds of art, especially so called new arts as video or electronic music and similar are less determinate with the origin of the artist.

One of the tasks of Pen in future will be the protection of these values in literature and in the same moment the support of literary contacts, translations and editing of the books.

Our duty is to give the globalisation and European integration the dimension of individual values, the values of spirit and the values of tolerance between many different groups of people. Globalisation and also integration of Europe includes the idea of rationalisation and this means also the unification of all standards and values. All the tomatoes have to be equal and also all the products of industries. And maybe soon somebody could say that also all individual values have to be equal. Because is not rational if people have different values. Somebody else could maybe say, that is not rational to speak so many different languages if we have on disposal one so rich language as the English is and if more or less all people speak and understand English. But in this case we will loose all the different worlds, which are expressed in all our languages and literatures. I know, that this seems maybe a little overstated, but in the base it is the question of the concept of future EU, which is just now the subject of political discussions in the forums of EU, as we all know. 

However, the integration of Europe is the most important common project of all of us, about this is not doubt. But I also believe that it can be only the integration with fully respect to all differences and the literature is the main expression and the main testimony of all this differences. It is the reason why the literature will be so important in the future

 

CULTURA EUROPEI DE EST VERSUS CULTURA EUROPEI DE VEST: CONVERGENŢĂ SAU DIVERGENŢĂ

 Micaela Ghiţescu

Voi începe, cu permisiunea dumneavoastră,  printr-o amintire personală. În 1988, după ani de aşteptare şi nenumărate refuzuri, am reuşit să obţin un paşaport cu faimoasa “viză de ieşire”, dându-mi dreptul la o călătorie de 30 de zile în Occident, anume în Franţa şi Portugalia. La Paris, un scriitor, a cărui carte tocmai o traduceam, mi-a arătat nişte tablouri ale unor pictori sovietici din “noul val”* pe care şi le achiziţionase la o vânzare cu licitaţie, şi de care era deosebit de mândru. Pentru mine, care veneam de dincolo de Cortina de Fier, modul în care îşi privea achiziţiile era mai curând… frivol şi monden: se considera la modă, “branché”, prin faptul că poseda şi expunea acele tablouri. În ce mă priveşte, eram şi eu “branchée”, dar în alt fel: mi se părea că propria mea viaţă se derula pe acele pânze.

Unul dintre tablouri, în culori sumbre – negru, gri profund, bleumarin – reprezenta silueta unei femei cu contururi sumbre pe fond sumbru, care părea să ţâşnească din sol după un mare efort, ca o flacără – dacă se poate spune – carbonizată. La picioarele ei, o grămadă de obiecte heteroclite, pe care eu, care veneam de unde veneam, le recunoşteam prea bine: bolovani, pietre de caldarâm, rulouri de sârmă, fragmente de bare metalice, lăzi sparte, toate acele deşeuri care simbolizau străzile şi oraşele noastre, ţara noastră, viaţa şi moartea noastră.

Alt tablou era luminos în tonuri de roz, galben, oranj. O poartă mare de fier forjat, pe jumătate deschisă: nu ştiai dacă avea să se deschidă complet, sau să se închidă. Dincolo de poartă, un răsărit sau un apus de soare, glorios. Iar dincoace, şezând pe un taburet, văzut din spate, un omuleţ, vulnerabil şi fragil, privind prin deschiderea porţii: i se vedea doar creştetul capului, mic, rotund, roz, chel – un soi de cap al lui Oblio din desenele animate cehe.

Acele două tablouri ar putea figura ca “epigraf” la intervenţia mea de astăzi: femeia-flacără, cadavru viu, ieşind dintr-un simulacru de “sol activ dar ineficient”, ca spiritul care, cu mare greutate, reuşea totuşi să se înalţe… Omuleţul roz, în faţa porţii mari şi grele întredeschise sau “întreînchise”, ca spiritul în faţa – să spunem acum cuvântul-cheie – în faţa “integrării” sau nu!

Rog pe colegii români să-mi ierte enumerarea pentru ei atât de banală pe care o voi face în intenţia oaspeţilor din străinătate. Nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, Eugene Ionesco, George Enescu, Tristan Tzara, Panait Istrati, Marta Bibescu, Elena Văcărescu, Vintilă Horia, Yonel şi Elvira Popescu – spre a cita doar personalităţi dispărute – aceste nume nu pledează ele oare în favoarea unei integrări deja consumate?

Dar timp de aproape o jumătate de secol, desprinderea, smulgerea din matricea normală şi excluderea au dominat societatea şi vieţile noastre. De o parte erau “ceilalţi”, cei de “dincolo”, ades inaccesibili; iar de alta eram “noi/eu”, înconjuraţi, din păcate şi ineluctabil, de “ei”.

Astăzi, după mai bine de un deceniu de când poarta grea de fier forjat s-a deschis, după schizofrenia colectivă, maladie lungă, prea lungă pentru o singură, biată, viaţă omenească, încă ne punem întrebări. “Suntem toţi bolnavi de comunism”, a spus cândva cineastul polonez Krzysztof Kieslowski: “cei care erau pentru, cei care erau contra, neutrii. Ne-au prins în capcană, iar pentru generaţia mea nu mai este nimic de făcut. Vârsta pură a inocenţei s-a dus pentru totdeauna”.

Oricât de tentată aş fi să-i dau dreptate, tocmai după acest ultim mai bine de un deceniu, optimismul meu funciar îmi inspiră totuşi speranţe. În plin efort de redemocratizare – parafrazându-l pe “părintele popoarelor sovietice”, “doi paşi înainte, unul înapoi”, dar totuşi unul, chiar dacă imperceptibil, înainte – cu imense eforturi materiale, ţara mea, care contribuie amplu la configurarea intelectuală şi spirituală a secolului XX european, şi nu numai, se află în continuare într-o  situaţie îngrijorătoare: familia europeană şi nord-atlantică ne va primi oare?

Sigur, există destule motive de îndoială, de incertitudine: economice, politice, militare. O jumătate de secol de regim dictatorial retrograd şi osificat nu putea să nu aibă consecinţe greu de depăşit şi să nu marcheze o dramatică rămânere în urmă. Eşuând în aceste domenii, ne rămâne oare speranţa că vom putea avea, în secolul care începe, o contribuţie comparabilă cu darurile spirituale şi intelectuale pe care le-am oferit omenirii, şi care s-au aflat chiar în centrul producţiei culturale a secolului care s-a încheiat? Visez să pot da, să putem da cu toţii un răspuns afirmativ.

Permiteţi-mi să închei tot cu o notă personală.

Ca traducătoare de literatură, în special de literatură portugheză, în ambele sensuri, deci călare pe două culturi cu misterioase şi spontane similitudini, dar şi cu deosebiri în termeni de destin, două culturi marcate de ceea ce s-a numit “complexul culturilor periferice pe orbita latinităţii europene”, pot să afirm – fără falsă modestie – că noi, traducătorii literari, integrarea am realizat-o demult, la nivelul sferei de influenţă şi al posibilităţilor fatalmente restrânse, dar totuşi existente, care ne-au stat la îndemână.

 

REVENIREA LA ANGAJAREA ARTIZANALĂ

 Andrei Ionescu

Pentru că, cel puţin de la Voltaire încoace, suntem conştienţi că pentru a stabili un dialog real trebuie să precizăm accepţia pe care o conţin termenii, ţin să spun că prin “artizanal” nu înţeleg arabescuri şi bizantinism, ci profesionalism. Dealtfel una din menirile grupului din care facem parte este că pune accentul pe această demnitate-responsabilitate pe care în spaţiul de după ’89 din zona noastră, a cărei integrare încercăm să înţelegem cum poate fi realizată, este un comandament major. Sigur, chiar pentru o parte din românime, pentru românii de peste Prut, protecţia şi asigurarea condiţiilor de independenţă faţă de autoritatea politică care poate înăbuşi  pune un alt accent comunicării mele: pe “angajare”.

Noi ştim că a existat, spunea doamna Bentoiu, acea obedienţă partinică, acea obedienţă activă. Era acea mişelie, acea degradare a omului, acea strivire a personalităţii, a demnităţii, a răspunderii. A existat la noi sub denumirea ”fenomenul Piteşti”, în care componenta esenţială este anularea dreptului la mărturie. Ştim, de când e lumea şi din legislaţia medievală, că pedeapsa poate cea mai mare - sigur, era şi exilul - era anularea dreptului omului de a depune mărturie. Mărturia în angajarea, obligatoriu de stânga, partinic înregimentată, era o mărturie falsă. Scriitorul, şi artistul, în general, încercau să-şi păstreze o libertate, încercând să eschiveze cenzura. Era un şablon al cenzurii. Cu abilitate ajungeai să încerci să scrii în acea dizidenţă pe care toţi o trăiam dacă aveam curajul să încercăm să o găsim, să găsim mijloacele de expresie. Puteai să te eschivezi, evitând şabloanele cenzurii. Ajunsesem să considerăm că e o victorie să ştim să fim citiţi printre rânduri. Erau subtilităţi care în condiţiile de atunci erau victorii. Dar în cadrul mai larg şi al unei libertăţi în termeni, şi în termenii majori ai culturilor din această zonă, cred că se impune o refuncţionalizare a procedeelor acestora şi o îmbogăţire prin procedee, să spunem, de normalitate, de universalitate, de globalitate. Să nu ne temem de acest cadru de globalizare, cadrul acesta este un cadru al normalităţii. Sigur că există primejdii. Am văzut, cine este puternic are mijloace de informaţie. Informaţia e puterea. Şi se fac aceste globalizări împotriva voinţei noastre cu subproduse culturale şi artistice. De ce e nevoie să laminăm, să păstrăm o exigenţă? O exigenţă care este chiar a dimensiunii şi a puterii pe care o avem. Avem putere. Într-o paranteză pe care o putem face ca să înţelegem şi contextul politic care este substanţa expresiei literare, după ’89 cred că în tot acest spaţiu unde puterea s-a interpretat abuziv şi demonic, am crezut că trebuie să respingem puterea în principiu. Democraţia nu înseamnă respingerea puterii, înseamnă acceptarea acelui cadru în care puterea poate fi câştigată corect pentru a fi utilizată benefic şi există tăria de a o accepta sau pierde când nu mai ai sufragiu. Era scandalul acestor partide ale excesivei utopii atât de contra-productive sub toate aspectele, exercitarea ei unilateral abuzivă. Sigur, nu trebuie să ne crispăm şi pentru că ştim din dreptul roman: ”nu există uz fără abuz”, adică e mai puţin dăunător interzicerea oricărui uz a oricăreia din facultăţile noastre, decât admiterea acelei mari puteri de abuz. De aici acea doză de a adversitate pe care o întâmpinăm. De aceea să nu ne temem de această globalizare, căci este un alt fel de adversitate. Sunt adversităţi care ne pot strivi sub dictaturi, sub totalitarisme. Suntem împuţinaţi, suntem jumătăţi de oameni şi încercăm să găsim subterfugii şi încercăm să ne manifestăm nu plenar, nu cum am dori din vocaţia pe care ne-o simţim, dar pentru care nu avem condiţii de manifestare. Este acea automutilare prin autocenzură, prin abilităţi care nu ne dau decât satisfacţii mărunte, compensatorii. Cadrul de acum este al asumării unei problematici pe care o simţim a noastră. Spunea Mihai Zamfir că este o problemă complexă, delicată, dar este o adevărată problemă, adică are acea tensiune şi aspiraţie de a încerca să armonizăm contrariile. Ne temem că se face un canon în care se aşteaptă de la noi folclorism pitoresc şi opere minore. Nu trebuie să satisfacem docil acest orizont de aşteptare care ne degradează. Dealtfel, noi spunem că avem nevoie de Europa. Europa are nevoie de noi, de fiecare din individualităţile noastre, pentru că ne îmbogăţim prin acest concert pe care reuşim să-l facem. De aceea – ce spunea şi domnul Manolescu ieri – să nu ne pierdem specificitatea, să o afirmăm. Noi trebuie să ne recuperăm, nu să aşteptăm să fim recuperaţi, fără exagerări de rivalităţi balcanice în care dăm din coate şi îi excludem pe vecini imediat ca şi cum audienţa noastră nu poate fi făcută. În compact, solidaritatea acestui spaţiu care are un mesaj cu diferenţele specifice ale limbilor, ale tradiţiilor, dar care are, global vorbind, într-o microglobalitate a zonei noastre, un mesaj interesant pentru restul lumii, care îmbogăţeşte restul lumii. Ne îmbogăţim şi noi. Este atitudinea aceasta pe care am recuperat-o acum, după ce a căzut zidul Berlinului, de deschidere; nu putem funcţiona autarhic, la limită suntem sinucigaşi. Încercarea lui Ceauşescu şi a altor satrapi se ştie ce efecte păguboase a produs, dar trebuie să ne înscriem în dialog apărându-ne şi încercând să ne impunem personalitatea.

Emoţionantă a fost mărturia doamnei Micaela Ghiţescu. Vibraţia aceasta personală este exponenţială, traiectul pe care l-a parcurs şi la care s-a referit este al multor intelectuali reprezentativi. Avem un mesaj, mesajul acesta poate fi realizat şi este nota de optimism. Nu, evident, acel ingenuu optimism facil. Niciodată nu s-au întrunit toate condiţiile favorabile. Unul din scriitorii români care s-au afirmat pe alte meridiane, ca atâţia alţi intelectuali din zona noastră, Monciu-Sudinschi, întrebat cândva într-un interviu pentru “Luceafărul”: “Nu-i aşa că v-aţi bucurat de toate condiţiile pe care regimul vi le-a creat?” a îndrăznit să răspundă: “Nu, nu am… Când ai toate condiţiile nu-i nici un merit să reuşeşti să scrii ceva, să creezi ceva.” Din fericire, nu inexistenţa problemelor trebuie să fie aspiraţia noastră, ci problemele noastre. Şi să nu ne temem că ideea mondializării este neapărat imperialistă şi acaparatoare. Chiar Goethe a devansat-o prin noţiunea de Weltliteratur. Literatura germană se deschidea spre alte literaturi spre a se îmbogăţi. Că este mai important să fii deschis şi să te îmbogăţeşti şi să primeşti, nu neapărat să te impui, ci să dai, invitând să fii cunoscut prin ceea ce ai şi să fii cunoscut într-un limbaj universal, în ton major. Noi dorim să accedem la acest limbaj major, la un limbaj comun, ca entităţi distincte, demne, responsabile, ca să ne înscriem în acest dialog. Implicit asumându-ne aceste noi componente ale misiunii pe care o avem, profesionale şi implicit de angajare, dar nu falsă şi nu impusă, morală, politică, ne înscriem şi în comandamentele clubului din care facem parte la întâlnirea căreia încercăm să lămurim câteva chestiuni.

 

PENTRU O NOUĂ LITERATURĂ MINORĂ

Bogdan Ghiu

Tema stabilită pentru această secţiune a conferinţei noastre – “Integrarea culturală a Europei Centrale şi de Est: o componentă principală a integrării europene” – pare simplă, de la sine înţeleasă şi dată. Ea exprimă o dublă temere, un dublu strat al spaimei, o angoasă suprapusă: faţă de Europa unită, “integrată”, ţările spaţiului central-est-european pot rămâne izolate politic, în condiţiile în care, în interiorul acestor ţări, literatura şi cultura sunt, la rândul lor, izolate şi defensive. Suntem izolaţi, ameninţaţi cu neintegrarea o dată cu indivizi central-est-europeni, şi a doua oară ca scriitori aparţinând acestui spaţiu. Indiferent cum am privi lucrurile pentru viitorul apropiat, există, fie ca popoare şi indivizi, dar oricum ca scriitori, riscul neintegrării.

Dar cum se poate integra un scriitor într-un ansamblu mai vast şi altul, de alt tip decât propria societate şi comunitate? Este el oare altceva decât un minoritar? Teama lui – teama noastră pe care am ales s-o exprimăm prin dezbaterile din cadrul secţiunii de faţă a conferinţei PEN de anul acesta – este că izolarea şi minoratul din cadrul culturii sale naţionale nu vor face, prin integrare europeană, decât să se amplifice. Dar, pe de altă parte, în acest orizont de îngrijorare, el întrevede şi o şansă, pe care nu ştie cum să facă pentru a se grăbi să o fructifice: poate că scriitorul şi literatura, ca spaţiu neteritorial, marginal-clandestin-elitar, se vor putea integra european prin ele însele, de unele singure, pe cont propriu.

În lumea contemporană, utopiile avangardelor secolului XX s-au înfăptuit democratizându-se, prin masificare. Creatorul se simte în prezent expropriat de propriile invenţii, care vin acum să se întoarcă împotriva lui, desubstanţializând societatea. Aceasta este, astăzi, nevroza lui. Ceea ce ieri era literatură, pictură, teatru, cinematograf, azi a devenit, într-un mod de nerecunoscut, televiziune, publicitate, marketing, “strategie comunicaţională” etc. Am fost, în calitatea noastră de creatori, captaţi şi normalizaţi. Nu mai facem rău nimănui, dar nici bine. Produsele noastre au încetat să mai fie otrava homeopatică ce obliga de sute de ani societatea la reacţii imunitare de adevăr. Ceea ce era geniu s-a transformat în inginerie.

Problemele noastre locale, de aici-şi-acum, sunt în principal problemele globalizării şi ale integrării. Şi nu vom putea reacţiona adecvat la globalizare şi integrare decât globalizându-ne local, adică localizându-ne cât mai precis în vasta reţea neteritorială care ni se pregăteşte. Trebuie să găsim universalul locului.

Dar această revoluţie n-ar trebuie să ne surprindă. Căci noi înşine, cu ideile şi prin textele noastre, am anunţat-o şi, cum spuneam, am pregătit-o. Nu avem nimic special, nimic nou de făcut, decât să reamintim – să ne reamintim nouă înşine, pentru a scăpa de angoasă, şi să le reamintim şi celorlalţi – că la originea vastei mişcări de deteritorializare şi de “virtualizare”, de “integrare” şi de “globalizare” deopotrivă politică şi tehnologică (pe care degeaba visăm s-o controlăm, căreia zadarnic şi în mod eronat voim a i ne opune) s-au aflat nu oamenii politici, ci politicile spiritului, cum le numea Paul Valéry.

Din Estul şi Centrul Europei, din acest spaţiu în care, acum, ne temem de neintegrare, de unii singuri, ca scriitori, sau împreună cu ai noştri, din acest spaţiu ce riscă fie să rămână pe dinafară, fie să fie înghiţit, mestecat şi asimilat până la nerecunoaştere (căci aceasta este, de fapt, problema, dilema, aporia noastră), din acest spaţiu, aşadar, al nostru, au provenit toate revoluţiile spiritului care au modelat faţa artei contemporane, după care, într-un mod pe care ne prefacem a nu-l recunoaşte, s-a modelat şi chipul societăţii contemporane care astăzi ni se pare advers şi diform. Mă gândesc, desigur, la avangardele artistice, dar şi la psihanaliză, la lingvistică sau la teoria formalistă a literaturii. Aproape întreg conţinutul paradigmei moderne a artei – şi, deci, a socialului – este de origine est-central-europeană. Structuralismul, de pildă, de aici a plecat, iar noi ne temem azi să trăim într-o societate “structuralizată”, în care relaţia contează mai mult decât ceea ce uneşte. Să ne recunoaştem, dragi vecini, roadele, chiar şi ca greşeli. Sau să fim mândri de ele. În tot cazul, să ni le asumăm şi să profităm de ele.

Or, în condiţiile în care societatea, “globalizată” şi “integrată”, se “spiritualizează”, adică se spectralizează politico-cibernetic, nu avem altceva de făcut decât să reamintim lumii corpul, să recorporalizăm abstracţiunea în care, tot mai mult, am ajuns să trăim. Misiunea noastră, aici – care este şi singura noastră şansă -, este s-o luăm de la capăt. Adică, între ele, şi să modernizăm puţin acest postmodernism social care tinde tot mai mult către barbarie.

Scriitorii şi creatorii în general au fost dintotdeauna o comunitate virtuală, adică ceva ce societăţile noastre bazate pe “consumul libidinal recreativ de masă”, cum spune, pe urmele lui Jean Baudrillard, un tânăr scriitor francez, Michel Houellebecq, descoperă acum cu fervoare. În condiţiile în care comunicarea şi informaţia au devenit ideologia difuz-dominantă a zilelor noastre, se impune să atragem atenţia asupra adevăratei comunicări umane şi să construim altfel de informaţie.

Altfel spus, şi cu aceasta mă apropii de sfârşitul acestei scurte intervenţii care, astfel, nu-şi poate propune să epuizeze problemele care ne stau în faţă, riscând să le facă şi mai confuze, altfel spus, deci, nu avem altceva de făcut, ca scriitori, decât să mizăm în continuare pe marginalitatea şi pe minoratul nostru. Într-o lume dominată de inginerii sociale, nu mai este loc, ca întotdeauna de altfel, decât pentru geniu. Adică pentru minoritari. Iar singurul minoritar autentic este geniul. Să revenim, în spaţiile mai vaste care ne aşteaptă poate doar ca să ne înghită mai bine, geniul locului. De ce n-ar redeveni scriitorii ceea ce, de fapt, au fost întotdeauna: adevăraţii hackeri ai reţelelor spiritului şi ai ortodoxiilor dominante de tot felul? Ne-am descurcat, de bine, de rău, în interiorul imperiilor, creând republici ale literelor; ne-am descurcat apoi, de bine, de rău, în interiorul statelor naţionale, grăbindu-le deconstrucţia; de ce nu ne-am descurca, cu armele noastre specifice, dar de care trebuie să redevenim conştienţi şi în interiorul reţelelor decorporalizate “spiritualizate” ale viitorului? Într-o societate supranaţională în care totul, astăzi, este limbaj, ni se oferă şansa şi datoria de a recrea limbile idiomatice, umbroase şi la labirintice ale literaturii. Doar excesele literaturii şi ale artei, cu asceza, sobrietatea şi metoda lor, pot corecta, şi în viitor, excesele banale de consum ale eului social.

În loc să ne dorim să fim cu toţii, de pildă, traduşi, adică înghiţiţi, asimilaţi fluxului, eu cred că trebuie să mizăm tocmai pe intraductibilitate, creând, pentru societăţile noastre, oricât de integrate, sau de “globalizate”, senzaţia misterului şi a pericolului, a iminenţei, a obstacolului. Într-o societate a consumului de masă, să re-creăm statutul rarităţii. Problema noastră cred că nu trebuie să fie aceea, falsă şi eronată, pur birocratică, “cum să devenim majoritari”, ci cum să rămânem minori. Cum spune Deleuze şi Guattari în cartea lor despre Kafka, subintitulată în mod manifest “Pentru o literatură minoră”, problema noastră cred că trebuie să fie, în continuare şi cu atât mai apăsat, mai afectat, mai patetic, “cum să extragem din propriile limbi o literatură minoră, capabilă să sape limbajul şi să-l facă să fugă pe o linie revoluţionară? Cum să devenim nomadul, imigrantul şi ţiganul propriilor noastre limbi? (…) Să ne servim de propria limbă (…) într-un mod minor. Să fim în propria limbă (deci, adaug eu, în propria societate, în propria lume, indiferent de dimensiuni) asemeni unui străin. (…) Să ne folosim de polilingvism în propria noastră limbă (…), să găsim punctele de noncultură şi de subdezvoltare, zonele de lume a treia lingvistică pe unde o limbă evadează (…). Câte stiluri, genuri sau mişcări literare, chiar şi dintre cele mai mărunte, nu au decât un singur vis: să îndeplinească o funcţie majoră a limbajului, să facă oferte de serviciu ca limbă de stat, ca limbă oficială (…). Trebuie să visăm visul opus: acela de a şti să creăm o devenire întru minor”.

Societăţile noastre trebuie, poate, să se integreze politic în Europa Unită şi să participe la lumea globalizată a viitorului imediat. Dar scriitorilor din acest spaţiu, mai exact literaturii lor îi revine o altă misiune, mai simplă şi mai complicată în acelaşi timp: aceea de a asigura în permanenţă noi spaţii capabile să scape noilor teritorializări şi masificări politico-tehnologice, noi semnificaţii concepute ca locuri de azil, de a inventa noi limbi în interiorul şi împotriva limbajului dominant ca societate. Căci, până una, alta, cu toţii am rămas fără casă, la dărâmarea căreia chiar noi am pus, să nu uităm, umărul. Boala noastră, să ne dăm seama de acest lucru, este nevroza terapeutului, nu nevroza pacientului.

 

COMPLEXELE CULTURILOR DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ. CAZUL ROMÂNESC.

 Vitalie Ciobanu

Intelectualul din estul Europei, sceptic de felul lui, ştie că şansele de afirmare ale culturii sale în lume depind nu de valoarea intrinsecă a “produselor” pe care le poate furniza ea concertului general-european, ci depind, de regulă, de factori extraculturali. De istorie, în primul rând, o istorie care a fost în cazul fiecărei naţiuni din Europa altfel, mai dulce sau mai aspră. Aceste şanse decurg şi din aria de răspândire a limbii naţionale şi reflectă numărul vorbitorilor săi naturali. Constrângerile impuse de regimurile totalitare comuniste în sfera creativităţii şi a circulaţiei valorilor, ofereau, paradoxal, unui scriitor important de dincoace de Cortina de Fier un bilet norocos în Occident, e drept, adesea cu preţul interzicerii operei sale în propria ţară. Era un succes împotriva naturii, pentru că urma o filieră politică. Nu mă refer neapărat la Soljeniţîn, care avea în spate un imens imperiu, “imperiul răului” însuşi. Prestigiul disidentului rus în lumea liberă, la acea dată, a fost pe măsura colosului pe care îl contesta. Vorbesc de culturi şi literaturi comparabile din Europa Centrală şi de Sud-Est. Este cazul lui Milan Kundera, de exemplu, şi al lui Ismail Kadare, refugiaţi în Franţa, unde au cunoscut o notorietate internaţională. Adică un ceh şi un albanez. Cred că situaţia lor este mai aproape de statutul culturii române, decât de imaginea polonezilor, care prin rezistenţa dârză în faţa celor două totalitarisme ale secolului, nazismul şi comunismul, au reuşit nu doar să impună în Occident, în perioada postbelică, nume precum Czeslaw Milosz sau Witold Gombrowicz, ci să menţină un interes constant pentru întreaga literatură a ţării lor. Românii au practicat mai mult “rezistenţa prin cultură”, fără ca astfel cultura şi societatea românească să fi dobândit mai multă demnitate în epocă.

Există, aşadar, o serie de complexe ale culturilor din Est faţă de ideea de integrare europeană. Cel mai de seamă vizează întârzierea istorică a acestor culturi faţă de modele şi sistemul axiologic occidental. Astfel, aceste naţiuni nu vor uita niciodată că pentru a fi luate în seamă la Paris, creatorii lor au trebuit să se depeizeze, să se înscrie într-un sistem de coduri simbolice recognoscibil consumatorului de artă din Vest, să renunţe la propria originalitate intraductibilă. Un exemplu: dacă Eugen Ionescu nu părăsea România, nu ştim dacă “teatrul absurdului”, pe care l-a inventat, ar fi intrat în patrimoniul cultural universal, nu ştim dacă autorul său nu s-ar fi mulţumit cel mult cu titlul unui demn succesor al lui Caragiale, un titlu irelevant pentru clasamentele internaţionale. Nu a existat un autor, o direcţie literară în estul Europei care să se fi impus cu de la sine putere pe alte meridiane, adică fără proclamarea explicită a unei descendenţe occidentale. Retardarea istorică de care vorbesc cristalizează o receptare nedreaptă, de provincialism şi de inferioritate valorică, pentru operele produse în Est. Dorind să contracareze această imagine deformată, ţările din zonă sunt cuprinse uneori de frisoane compensatoare, care decretează modelele naţionale ca fiind superioare celor de la “Centru”. Este cazul, de pildă, al artiştilor din Est care contrapun modernismului, ca modă americană, zic ei, viziuni locale, bazate pe religios, mistic, tragic, “autenticism”, existenţialism sau forme excentrice ale avangardei. Complexul teritorialităţii limitează mijloacele de persuasiune ale scriitorilor din Europa de Est. E mare lucru să obţii acordul unei importante case de editură franceză sau germană pentru a plasa o traducere sau – mai rar – solicitarea lor pentru a scrie un studiu pe o anumită temă. Târgurile de carte şi simpozioanele internaţionale sunt deocamdată singurele posibilităţi de a pătrunde pe piaţa bunurilor simbolice din Occident, de a-ţi face relaţii, stabili prietenii fertile, contacte promiţătoare. La fel de greu, pentru scriitorii din ţările post comuniste, este să-şi publice articole în reviste influente din Occident, să apară în talk-show-uri de largă audienţă, unde pentru a ajunge trebuie să te fi remarcat în prealabil (fie şi printr-un scandal), să fi profitat de o conjunctură fericită.

După căderea comunismului, curiozitatea pentru lumea din Est, atâta cât a mai rămas, este alimentată în Occident de mass-media, unde locul disidenţilor şi ale demonstraţiilor anticomuniste l-au luat problemele economice ale tranziţiei, emigraţia necontrolată, reţelele de droguri şi prostituţie, contrabanda ş.a.m.d. Veţi numi poate această situaţie normală: totalitarismul roşu a sucombat, s-a instalat democraţia şi principiul pieţei libere: nu asta ne-am dorit? Ce să facem acum, să regretăm privaţiunile fostului regim? Totuşi, nu aş putea spune că ne-am instalat în normalitate. Mai este până acolo. Dacă în Statele Unite corectitudinea politică reprezintă traducerea peste timp a unui sentiment de culpă faţă de nişte minorităţi persecutate în trecut, mă întreb de ce nu ar exersa şi naţiunile prospere ale Uniunii Europene un anumit model de “affirmative action” (discriminare pozitivă) pentru nişte artişti din fosta lume comunistă lipsiţi, în mod obiectiv, de posibilităţile de afirmare de care beneficiază confraţii lor din Occident? Nu cred că trebuie să-i flatăm pe prietenii noştri occidentali, asigurându-i de devoţiunea noastră pentru Europa Unită. Ar fi util mai degrabă să le atragem atenţia asupra unor decalaje pe care noi, cei din Est, nu le vom depăşi dacă nu vom fi ajutaţi. În caz contrar, idealul integrării va eşua, va sfârşi într-o utopie, a câta?

 Mai grave decât handicapurile naturale – al limbii de mică circulaţie şi al dificultăţilor de realizare a unor proiecte în Occident – sunt, pentru culturile şi societăţile din Est, carenţele de ordin interior. Integrarea europeană, în sensul ei cel mai larg, este indiscutabil un proces cultural, pentru că implică un anume gen de pedagogie socială, de transformare a mentalităţilor, de evoluţie a individului şi comunităţii. Or, societatea românească a ieşit din comunism cu infirmităţi nici până astăzi vindecate. Constatăm astfel o mare discrepanţă între nivelul elitelor şi gradul de civilizaţie al ţării. Revista Contrafort – publicaţia tinerilor scriitori din Basarabia, unde lucrez – a iniţiat o recent anchetă exact pe această temă, în siajul alegerilor din noiembrie 2000 din România şi al celor din februarie 2001 din Republica Moldova, o anchetă la care primim răspunsuri revelatoare. Ideile liberale, filozofia capitalismului, au o rezonanţă foarte mică la mase. Priviţi în zona partidelor de centru-dreapta: practic nu mai ai pe cine să te bazezi, nici în România, nici în Basarabia. Mulţi intelectuali români trăiesc într-un ghetto aurit, izolat de societate. În interiorul acestei lumi închise se poartă “războaie canonice”, se dezbat teme care dau celor implicaţi sentimentul sincronizării lor cu Occidentul, în timp ce în Bucureşti nu se mai încheie epopeea copiilor instituţionalizaţi sau dilema câinilor vagabonzi. Până în acest moment integrarea europeană în cultură s-a realizat prin efortul unor structuri independente, private sau nonguvernamentale. Ar trebui să amintesc aici activitatea prodigioasă a unor edituri precum Humanitas, Polirom sau Univers, care au pus în circulaţie traduceri din gândirea şi belestristica occidentală, inaccesibile înainte publicului românesc. Voi menţiona eforturile Fundaţiei Culturale Române privind propagarea culturii române în lume şi ale Colegiului Noua Europă, angajat în fundamentarea unor studii postuniversitare avansate pe teren autohton. Este remarcabilă activitatea unor cercuri de acţiune şi reflecţie intelectuală, precum Alianţa Civică şi Grupul pentru Dialog Social. Din păcate, aceste întreprinderi culturale, meritorii, nu au izbutit să contrabalanseze tendinţele perimate, de tip centralist şi etatist, ai căror reprezentanţi tratează cultura ca pe o servitoare a puterii politice. Spiritul critic la noi se izbeşte de o doză considerabilă de autosuficienţă şi autoadulare, de o mefienţă psihanalizabilă faţă de necesitatea revizuirii vechilor ierarhii stabilite prin ucaz, de teama de a dezbate metehnele spiritului naţional, carenţele culturii şi civilizaţiei noastre, scăderile de caracter, duplicităţile comportamentale. Deci, un complex de natură etică, de metabolism biologic, dacă doriţi, un rudiment mental rămas din perioada naţionalism-comunismului ceauşist. Reacţia de dispreţ faţă de Europa a devenit blazonul grosier al acestei specii de aşa-zişi oameni de cultură. Or, spre deosebire de Răsărit care a venit peste noi asemeni unui tăvălug, rupându-ne de propriile tradiţii democrate din interbelic, Europa este o opţiune, nu un ultimatum. Ai libertatea să îmbrăţişezi acest model sau să-l repudiezi, asumându-ţi consecinţele – aceasta este marea diferenţă între cele două sisteme de valori, diferenţă care scapă partizanilor naţionalişti şi protocronişti. Laşitatea de a nu adopta nişte principii universale ne face vulnerabili şi slabi, pentru că în sinea noastră ştim (deşi nu o recunoaştem public) că avem neîmpliniri regretabile, mituri false, reprezentări eronate, construcţii abandonate – pe scurt, falii care ne împiedică să avansăm, să susţinem un dialog de la egal la egal cu alte centre de spiritualitate. Defectele culturii şi caracterului naţional sunt agravate de lipsa instrumentelor de comunicare cu exteriorul, pentru că dacă realizăm puţine traduceri din alte literaturi şi nu ne propagăm valorile proprii, nu vom avea suficiente oglinzi în care să ne privim spre a ne cunoaşte mai bine, vom suferi de lipsa termenilor de comparaţie, vom exalta virtuţile autarhiei şi vom demoniza străinătatea. Într-un volum de dialoguri cu Sorin Antohi, Adrian Marino propune o soluţie ideologică acestei inadecvări a fondului autohton la aspiraţia occidentalizată, desemnând-o prin sintagma: “Al treilea discurs”, adică o pledoarie de tip paşoptist pentru modernizarea, democratizarea şi europenizarea României şi culturii române, prin adoptarea spiritului protestant şi a instituţiilor occidentale, în paralel cu valorificarea potenţialului de originalitate românească. Altfel spus, realizarea unei sinteze organice, care ne-ar ajuta să evităm deopotrivă ambele extreme: naţionalismul izolaţionism, suficient sieşi, şi moda cosmopolită a unor împrumuturi mimetice, insuficient asimilate. În faţa unui nou început, un discurs neopaşoptist, întemeietor, are o reală funcţie civilizatoare. 12 ani de tranziţie defectuoasă ne obligă să ne luăm în serios complexele culturii şi societăţii româneşti.

 Aceeaşi atitudine este recomandabilă şi pentru Basarabia. Cu deosebirea esenţială că problema identităţii naţionale nerezolvate, după dispariţia imperiului sovietic, complică situaţia acestei vechi provincii româneşti. Pentru cultura din Republica Moldova recuperarea apartenenţei la cultura română premerge, constituie o bună repetiţie pentru integrarea culturală europeană. După o jumătate de secol de barbarie ideologică, regăsirea identităţii naţionale şi a principiilor democratice constituie o prioritate pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru. Fără o integrare profundă a culturii române, fără cultivarea unui limbaj comun, inteligibil, nu ne putem valorifica nici măcar specificul local, experienţa multiculturală dobândită în urma succesivelor ocupaţii ruseşti şi a convieţuirii cu minorităţile alogene. Or, complexele de inferioritate ale intelectualului basarabean au toate şansele să încremenească în condiţiile reculului politic inaugurat de guvernarea partidului comunist, care a câştigat alegerile parlamentare din februarie curent cu o majoritate zdrobitoare de voturi, încununând un deceniu de eşecuri şi speranţe spulberate pe calea spre o lume mai bună, democratică şi capitalistă. Este singurul caz în Europa Centrală şi de Est, după 1989, când fost nomenclatură comunistă revine la putere fără să fi renunţat la vechea sa denumire. Dimpotrivă, tocmai această “puritate” ideologică i-a asigurat succesul electoral. Noii guvernanţi au anunţat un program restauraţionism agresiv: politica externă a fost reorientată spre Moscova, a fost reintrodusă deja cenzura în mass-media de stat, procesele de reformă din economie au fost blocate, motiv pentru care FMI şi Banca Mondială au suspendat creditarea Republicii Moldova. Comuniştii au declanşat o adevărată ofensivă împotriva identităţii româneşti a basarabenilor, intenţionând să înlocuiască disciplina Istoria Românilor, predată de zece ani în  şcolile dintre Prut şi Nistru cu un curs stalinist de Istorie a Republicii Moldova. Recent adoptata lege privind drepturile minorităţilor etnice oficializează în fapt limba rusă ca a doua limbă de stat. În aceste condiţii, a vorbi despre integrarea europeană, inclusiv culturală, a Basarabiei este un bluf. Din păcate, slaba implicare a Occidentului în acest stat sfâşiat pe deasupra şi de conflicte separatiste – Transnistria la est şi găgăuzii la sud -, a favorizat apariţia unei aşa-zise oligarhii economice, de tip mafiot, extinderea corupţiei şi adâncirea sărăciei.

Partea interesantă din punct de vedere cultural al momentului pe care îl trăim în Moldova o constituit faptul că basarabenii trebuie să se integreze, să asimileze valorile europene conştientizând simultan şi complexele culturii române pe acest drum. Nu putem traversa nişte experienţe deja datate în România, trebuie să mergem mai departe, înscriindu-ne în efortul comun românesc de integrare european, deschizându-ne schimburilor culturale şi influenţelor din exterior. Formula “afinităţi elective” exprimă cât se poate de exact această tendinţă. A venit momentul să depăşim discursul de tip etnicist şi să abordăm identitatea de pe poziţiile unor valori comune. În această evoluţie şi deschidere spre modernitate, ca o aventură pe cont propriu, în opinia mea, constă marea şansă a culturii române din Basarabia. Din păcate, precum este cazul României în raporturile cu Occidentul, interesul pentru problemele Basarabiei în România a scăzut dramatic în ultimii ani. Nu există în România nici un fel de dezbatere în jurul literaturii din Moldova de Est. Televiziunea Română nu are în grila ei de programe  nici o emisiune consacrată acestor teritorii. Cărţile nu circulă, publicaţiile culturale au o difuzare defectuoasă. Au rămas doar anumite date istorice – precum aniversarea Unirii de la 1918 – singurul prilej de evocare, omagială, muzeistică, a “fraţilor de peste Prut”. Nu alta este situaţia în Basarabia însăşi, unde dezbaterile culturale, polemicile de idei practic lipsesc, iar controversele degenerează în primitive reglări de conturi.

Vorbind despre integrarea culturală a ţărilor din Est, în vreme ce în Moldova mea, de dincolo de Prut se lasă tăcerea, o tăcere tot mai pustiitoare, ostilă spiritului şi evoluţiei intelectuale. Afirmarea internaţională a scriitorilor din Basarabia este surclasată de lupta pentru recâştigarea prestigiului creatorului în faţa comunităţii sale. Va trebui reformulat conceptul “culturii în cetate”, căutate noi forme ale contactului cu publicul. Noile medii de informare, Internetul, ne ajută să spargem izolarea politică şi culturală, să împrumutăm din experienţa altora. Marea provocare a scriitorilor din Basarabia este să nu mai fie exponenţii unei problematici regionale, ai unor obsesii şi frustrări pre-moderne. A discuta subiecte de interes mai larg cu parteneri străini înseamnă a evada dintr-un destin personal prohibitiv. Mai ales că globalizarea favorizează, la polul opus, descentralizarea, specificul local, tendinţele de individualizare, înlocuieşte noţiunea de periferie, conotată peiorativ, cu un termen mai incitant din punct de vedere estetic şi neutru din punct de vedere moral: marginalitate. Va fi interesant deci să definim omul marginal în partea noastră de lume. Însă valorificarea acestui concept nu se poate dispensa de nişte clarificări obligatorii. Înainte de a îmbrăţişa ideea “pluralismului cultural românesc” este nevoie să ne asigurăm de unitatea culturii române în datele sale esenţiale, cea care ne-a ajutat să rezistăm deznaţionalizării sub regimul sovietic. Chestiunea este încă de actualitate. Bâlbâiala geopolitică a Basarabiei, recăderea ei în sfera de dominaţie a Rusiei, menţine în viaţă teoria “moldovenismului” de tip stalinist, care încearcă să exploateze conceptul de autonomie, specific particularităţile regionale  nu pentru a reliefa originalitatea contribuţiei basarabenilor la o cultură comună, ci pentru a ne separa de identitatea românească, pentru a ridica un nou zid de înstrăinare faţă de România şi Europa, aservindu-ne vechiului centru imperial. O astfel de politică este sponsorizată din gros în Republica Moldova, în timp ce tendinţele integraţioniste sau sincronizante cu spaţiul cultural românesc şi occidental sunt boicotate sistematic.

În concluzie, nu cred că putem participa, eliberaţi de complexe, la cultura europeană fără a avea o identitate bine precizată, o tradiţie în spatele nostru, nişte valori competitive. În acelaşi timp, identitatea modernă se defineşte prin deschidere, comunicare, cooperare cu ceilalţi, nu prin orgoliul autarhic. Altfel spus, complexele integrării Estului exprimă chiar dilemele identitare ale societăţilor de aici, care nu se pot rezolva fără stimuli din exterior. Pentru naţiunile post comuniste, integrarea europeană constituie o exigenţă culturală în absenţa căreia ne-am prăbuşi în sub-istorie.

  

TEZE PENTRU INTELECTUALUL ROMAN

 Magda Cârneci

1.         Hărţuit din nou - în actuala epocă de prelungită tranziţie, interimară între "vechiul regim" îndepărtîndu-se vertiginos şi un "nou regim" apropiindu-se asimptotic -,  hărţuit de vechi dualisme interbelice, deformate aberant sub comunism şi idolatru resuscitate acum în forme doar aparent proaspete, pare că intelectualul român de azi nu poate decît să aleagă tranşant între nostalgie şi utopie, între "autohtonism desuet" şi "cosmopolitism bovaric", între "românismul de grotă" şi "europenismul de nicăieri", ca să preluăm din formulele răsunătoare ale polemicilor culturale ale ultimului deceniu.

Asaltat deopotrivă de vechi automatisme/condiţionări/ determinisme locale dar şi de noile aspiraţii/ exigenţe/ tentaţii oferite de deschiderea bruscă spre lumea occidentală, intelectualul - omul de cultură român, căci datorită circumstanţelor istorice, cele două condiţii adeseori s-au suprapus indistinct, spre deosebire de alte spaţii culturale unde şi filozofii şi sociologii şi politologii, etc. au putut juca acest rol - pare tensionat interior între două modele culturale şi existenţiale antinomice. Educat în normele culturii moderne occidentale dar trăitor într-o realitate socială fracţionată în diferite vîrste istorice, intelectualul autohton pare că trebuie încă să tranşeze între opţiuni total divergente: între modelul "identităţii etnice" şi modelul "identităţii politice"; între "patriotismul etnic" şi "patriotismul constituţional"; între "statul cultural" şi "statul politic"; între "specific naţional" şi "universalitate" ş.a.m.d.

De fapt, el pare somat să aleagă între, pe de o parte, un model "metafizic", atemporal, dat odată pentru totdeauna şi monolitic al realităţii sale locale, al categoriilor cu care el îşi structurează identitatea personală şi socială; şi, pe de altă parte, un model "post-metafizic", secularizat, al realităţii internaţionalizate la care începe să aibe acces, un model fluid, supus temporalităţii, modificării, adaptat pragmatic, din mers, exigenţelor concrete ale unei lumi în vertiginoasă, metamorfică preschimbare.

 2.         In noile circumstanţe dez-limitate, cred că problema reală a omului de cultură autohton nu mai este astăzi să opteze şi să elimine, ci mai degrabă să concilieze lucid în el însuşi un model ‘centrat’ de structurare interioară şi exterioară a sinelui şi a lumii, cu un model ‘des-centrat’ al aceloraşi. Să realizeze şi să suporte lăuntric, în actuala stare de lucruri, logica imanentă a unei ordini a lumii care pare să fi devenit brusc lipsită de centru, sau cu un centru difuz, sau cu centre multiple: o ordine a realităţii ce şi-ar construi modelul din aproape în aproape, pe măsură ce înaintează; o ordine care să îmbine armonios tropismul centripet cu aspiraţia centrifugă a spiritului.

Altfel spus, problema lui este să realizeze că are datorii şi exigenţe în raport cu patria sa dar şi în raport cu restul mare al lumii, şi în primul rînd faţă de sine însuşi.  Să  admită că poate aparţine şi locului "de aici" dar şi "de aiurea". Să consimtă că poate fi deopotrivă şi balcanic şi european, şi cetăţean "naţional" şi cetăţean "internaţional". Să realizeze că are libertatea să aleagă raţional (fără constrîngerea "majorităţii") între  surse diferite de înţelegere a trecutului; că are dreptul să selecteze lucid (fără tutelă statală) între modele diverse de rezolvare a prezentului şi de modelare a viitorului, ca să poată să conjuge într-un mod  eficient "tradiţia" cu "inovaţia", în vederea unei soluţii realiste şi creative a dilemelor inedite pe care i le ridică actualitatea.

 3.         Omul de cultură român ar putea în sfîrşit să se accepte aşa cum este (şi cum l-a fasonat o întreagă constelaţie de determinaţii): să-şi asume şi stratul arhaic-folcloric, şi cel medieval-ortodox, şi cel modern-postmodern mai recent. Să le conştientizeze pe toate, nu doar unul sau două, cum s-a întîmplat de obicei pînă acum, şi să încerce eventual sa le facă să comunice fecund între ele, să tenteze sinteza. Altfel spus, el ar avea în sfîrşit dreptul să-şi unifice personalitatea: să-şi integreze "filogenia" culturală irevocabilă în "ontogenia" conştientă, liberă, a propriei sale individualităţi.

 La urma urmei, identitatea sa personală şi colectivă nu e un dat inexorabil, o fatalitate mecanică într-un univers al formelor fixe: ea e o chestiune de opţiune şi luptă, e o devenire continuă între multiple alternative, ea poate fi înţeleasă ca o construcţie activă în cadrul sau în pofida unor multiple sisteme de determinaţii (personale, locale, naţionale, continentale etc.); poate fi trăită ca o "diferenţă" specifică în interiorul unor reţele plurale (eventual planetare) de identităţi.

 4.         Intelectualul, omul de cultură român are în sfîrşit putinţa să se definească şi altfel decît etnocentric. "Esenţa" lui nu se află undeva în afara lui, în illo tempore, ci se manifestă în persoana lui, e actualizată în sine însuşi aici şi acum. Fără să-şi renege apartenenţa la spaţiul cultural de origine, el poate să recunoască deschis că nu-l mai interesează să fie doar un  intelectual (poet, plastician, sociolog, fizician, etc.) "naţional", ci intenţionează să aparţină şi "mediului internaţional" al profesiei sale.

Fie că rămîne acasă, fie ca emigrează, fie că face naveta între culturi, el are deci dreptul şi posibilitatea să se raporteze direct la o cultură globală, pe cale de survenire. Prin reţelele de instituţii trans-naţionale care integrează accelerat regiunile lumii, o nouă "piaţă mondială" a ideilor, a formulelor culturale, independentă de guverne şi state (asemenea pieţelor financiară, economică, de comunicaţii etc.), e cea care începe să negocieze  şi să impună valoarea reală de schimb, deci universalitatea productelor intelectuale locale. Acest nou fel de universalitate e probabil remediul cel mai eficace împotriva oricărui fel de cultură manipulată (oficială, de stat, a unui partid, a unui trust de presă, etc).

5.         Pus în faţa acestei enorme deschideri şi inevitabile integrări, intelectualul autohton are dreptul să afirme acum că tocmai tensiunea dintre cultura naţională şi cultură globală - iar nu, de pildă, antagonismul dintre sat şi oraş, dintre tehnică şi spiritualitate, ori dintre "cultură şi civilizaţie", etc. - constitue pentru el provocarea cea mai urgentă şi mai productivă. Iar această cultură globală e creată de individualităţi, nu de naţiuni, e formată din opere individuale, iar nu din culturi naţionale.

Operele individuale competitive nu se creează însă din raportarea autistă la obsesii naţionale, statale, ideologice deja depăşite, ci prin interiorizarea radicală a problematicii individualităţii. Intelectualul, omul de cultură român are în consecinţă dreptul să se ocupe şi el, ca şi alţi colegi de ai săi din părţi de lume mai puşin inhibate, de problematica propriei sale condiţii, fără constrîngeri ideologice de tot felul şi fără ruşinea anterioară că nu e în permanenţă util în mod declarat socialului, statului, naţiunii, colectivităţii.

Poate că misiunea lui actuală cea mai inedită şi mai urgentă este tocmai să exploreze noile aspecte trans-naţionale şi trans-culturale ale unei  realităşi umane globale pe cale de survenire, aşa cum ele afectează individualitatea noastră de aici: naţionalul nu e ţinta supremă a spiritualizării, ci materialul ei brut, spunea încă istoricul român Vasile Pârvan. Iar spiritualizarea, oricum am înţelege-o, are în vedere o dimensiune universală. Şi vice-versa.

6.         Ne aflăm în plină emergenţă a unei noi mentalităţi culturale. Ea începe în România din anii '80, cînd - odată cu optzecismul literar dar nu numai cu el - îşi face simţită prezenţa mai consecvent un nou comportament cultural: permisiv în raport cu realitatea imediată, indiferent la monolitisme ideatice tranşante şi radicale, mai autonom în raport cu puterea politică, neinhibat faţă de tradiţie şi irespectuos cu "imperativele naţionale", individualist în plan personal şi cosmopolit în opţiuni interioare şi maniere. Dezbaterea din jurul postmodernismului, declanşată în România tot în anii '80, a deţinut de aceea o valoare premonitorie, căci ea a pus în lumină dorinţa (şi într-o oarecare măsură, putinţa) unei sincronizări mai accelerate - trecînd peste frontiere politice şi diferente ideologice - a unei generaţii culturale noi, cu cele mai deschise curente de idei de aiurea.

De altfel, prin chiar premizele sale teoretice, postmodernismul a încurajat o stare de spirit "ecumenică" ce oferă şanse sporite unei integrări mai rapide şi mai normale, mai de-complexate, a culturilor mici ("regionale") sau izolate, în contextul cultural global. In virtutea permisivităţii şi pluralismului său afişat, postmodernismul a susţinut şi susţine şi azi explicit ideea că  emergenta cultură globală la care asistăm nu înseamnă şi dispariţia diferenţelor locale specifice într-un unic model de evoluţie culturală, cum se tem autohtoniştii noştri învederaţi. Cultura globală ar trebui înţeleasă ca o însumare, o intersectare de soluţii culturale diverse, şi chiar divergente, care pot intra în combinaţii şi sinteze diverse, deschizînd calea către un nou înţeles, "anti-totalitar" dar holistic,  al ideii de universalism.

Această nouă mentalitate se află numai la început în zona Europei de Est. Fie ca intelectualul român să nu rateze - din scepticism şi fatalism "etnic", din lipsă de informare şi izolare iresponsabilă în clişee conceptuale caduce - şansa de a participa la debutul unui nou, mai echitabil, mai democratic, şi poate cu adevărat ecumenic, umanism.

  

ÎN EUROPA, ÎNTRE EST ŞI VEST

 Simona Cioculescu

 Dispariţia comunismului a declanşat în Europa Centrală şi de Est şi implicit în România, o acută criză identitară. Această criză nu poate fi considerată doar o moştenire a trecutului regim, el însuşi marcat de stigmatul lipsei de legitimitate. După 1989 s-a produs de fapt o reactivare a problemelor rămase nerezolvate din perioada interbelică, probleme sociale, morale, problema identităţii naţionale, a identităţii europene într-un spaţiu geo-politic subminat de tensiuni diverse, şi nu în ultimul rând etnice.

“Pentru noi românii, cel puţin, scria cândva Emil Cioran, superstiţia Europei pleacă din complexe de inferioritate. Să-ţi dai seama că nu te poţi realiza decât prin naţiune şi să nu ai siguranţa că naţiunea ta se va realiza. Aici e cheia incertitudinilor româneşti… Şi asta e tragedia individului lucid în culturile mici.”

La rândul său, colegul de generaţie al lui Emil Cioran, Eugen Ionescu se temea să nu rămână “o existenţă ridiculă”, care să împărtăşească lipsa de destin a propriei ţări, căci “O naţiune se afirmă prin orgoliu şi aroganţă” (Cioran), în timp ce pe români îi caracterizează filosofia lui “n-a fost să fie.”

Cele două cărţi rebele ale epocii interbelice, Nu (1934) şi Schimbarea la faţă a României (1936) îşi au contraponderea în articolele programatice ale lui Mircea Eliade din cel de-al patrulea deceniu al secolului trecut. Un exemplu relevant este articolul publicat în luna octombrie 1936, intitulat Cele două Românii. În paginile acestuia, Mircea Eliade afirmă “conştiinţa parităţii cu Europa” în necesitatea cultivării mesianismului românesc reprezentat de Bălcescu, Heliade, Haşdeu, Eminescu, opus criticismului românesc, ilustrat de Maiorescu şi Caragiale. Acest spirit critic hiperlucid era considerat de Mircea Eliade inoportun în acest moment, întrucât crea inoportune complexe de inferioritate.

Generaţia lor, generaţia ’27, trebuia să intre în arenă “conştientă de o mare misiune, optimistă, necritică”, mistică şi naţională. De altfel, până la al doilea război mondial, naţionalismul a fost apanajul elitelor. Astăzi, lucrurile stau în bună măsură altfel. Este firesc ca în procesul de modernizare a economiei, a circulaţiei valorilor, diferenţele naţionale să se estompeze, să înceapă să se producă o sincronizare a mentalităţilor, iar în domeniul artelor, al literaturii, o sincronizare a canonului estetic. Chiar dacă se situează geografic spre marginile Europei, România  a adoptat acest canon european încă din secolul al XIX-lea, cultivându-şi în sensul lui valorile. A se vedea în acest sens interesantul studiu al lui Mircea Martin din România literară (iunie 2001) intitulat Lista lui Bloom.

Problema literaturii române ca literatură “mică” este aceea a unor valori artistice rămase încă – în pofida faptului că multe din ele sunt perfect canonizabile – neomologate. Excepţie fac creatorii noştri exponenţiali ce au transcens frontierele, afirmându-se în limbi de circulaţie. Pe de altă parte, e sesizabilă, de mai mulţi ani, o tendinţă de modificare a canonului estetic în Vest. Este vorba de politizarea canonului, în sensul subordonării lui unor factori extraestetici, ţinând de norma “corectitudinii politice”.

Lucrul arată că există şi excese ale democraţiei, excese ce ne pot fi, însă, favorabile, în direcţia instaurării unei echităţi recuperatorii a alterităţii, şi a valorizării zonelor marginale. Pentru aceasta este nevoie pe de o parte să ne propulsăm valorile prin intermediul unor instituţii, fundaţii, centre, asociaţii bine dotate şi eficiente (precum Centrul internaţional de artă contemporană, fost Centrul Soros pentru artă contemporană, G.D.S., Academia Civică, Colegiul Noua Europă, Centrul de istorie al imaginarului şi nu în ultimul rând PEN Clubul român), pe de altă parte să respectăm practicile şi normele “jocului european”, în perspectiva unor evaluări de această dată nu ideologice, ci empirice şi pragmatice.

 

A SCRIE ÎN TRANZIŢIE

Gheorghe Schwartz

 S-au spus până acum multe lucruri raţionale despre globalizarea literaturii, însă eu aş vrea să pornesc de la premisa că pentru arta scrisului nu limba este cea vinovată că ar frâna procesul mondializării.

S-au prezentat aici mai multe situaţii naţionale drept exemple pentru  specificul fiecărei literaturi în tentativa ei de a pătrunde în concertul general. Eu – asemenea colegilor mei români – voi arăta, în câteva cuvinte, realitatea autohtonă, aşa cum o văd eu.

Înainte de toate, însă, pentru a vorbi despre “tranziţie”, trebuie să nu uităm că sintagma folosită defineşte evoluţia (sau involuţia), adică tocmai caracteristica organismului viu. Tranziţie a cunoscut omenirea de la omul primitiv până azi şi până mâine, în caz că sperăm că “mâine” mai are un sens pentru noi.  În România de astăzi, înţelesul cuvântului “tranziţie” este folosit doar pentru a desemna perioada de trecere de la sistemul dictatorial naţional centralizat etatist la cel democratic, bazat pe economia de piaţă. La acest sens restrâns o să ne referim şi noi, în continuare, pentru încercarea noastră de demonstraţie.

Şi încă o precizare: în cele ce urmează, ceea ce pentru cetăţeanul român poate să pară un truism, pentru oaspetele străin n-ar fi exclus să fie de neînţeles.

Cele patru întrebări care se impun, de la început, sunt:

1.      Cu ce vrea România să vină în procesul de globalizare literară?

2.       De ce doreşte ea acest lucru?

3.      Cum vrea să realizeze mondializarea?

4.      La ce efecte se aşteaptă?

 1. România a cunoscut în deceniul al nouălea al secolului trecut cea mai dură opresiune dintre toate ţările din regiune. Paranoia cuplului prezidenţial a ajuns la apogeu şi aparatul de stat avea drept singură preocupare alimentarea respectivei nebunii. Scop pentru care toate mijloacele au fost folosite. În România nu a existat  nici glasnosti şi nici perestroika, n-a funcţionat un sindicat liber, statul n-a avut în fruntea sa lideri de tipul “comunistului luminat” gen Dubček sau Kádár. Opresiunea a făcut ca 22 decembrie 1989 să ne prindă fără o perioadă de trecere, astfel încât nici singura cucerire revoluţionară indubitabilă, anume libertatea de expresie, n-a putut fi utilizată adecvat. Dorit de atâtea decenii, cuvântul liber nu s-a materializat normal, el nefăcând decât să încerce să răzbune umilinţele atât de îndelungat îndurate şi să pună în viaţă visele unor planuri ce până mai ieri păreau imposibile. Pentru o presă cu adevărat democrată, lipseau atât cunoştinţele elementare de management în condiţiile economiei de piaţă, cât şi baza tehnică, personalul de specialitate etc. Ceea ce pentru tipărirea câtorva publicaţii, în majoritate clonate după un exemplar unic, era absolut suficient din punctul de vedere al tipografiilor şi al jurnaliştilor, în noile condiţii, nu mai putea acoperi uriaşa explozie de ziare, reviste şi cărţi, explozie ivită atât de nepregătit şi atât de brusc. Problemele acestea au dus la nenumărate crize succesive: lipsa personalului s-a încercat a fi compensată cu tineri fără experienţă în domeniu, formaţi, cei mai mulţi, de vechii activişti ideologici retraşi pentru câteva luni în planul al doilea; sistemele de difuzare prăbuşindu-se în haosul general, cele ce le-au luat locul au fost şi ineficiente şi necinstite; proprietarii vechilor organe ale partidului unic, posedând singurele tipografii disponibile, cenzurau apariţia celorlalte periodice; o falsă criză a hârtiei a lovit şi ea neloial o concurenţă care trebuia să depăşească obstacolele puse de cei ce doreau să controleze, în continuare, conştiinţele.

Despre toate acele momente s-ar putea vorbi extrem de mult, însă am să mă opresc aici, conştient fiind de cât de greu le vine oaspeţilor noştri străini să mă poată urmări. Îmi aduc aminte că, funcţionar cultural fiind prin 1991, m-am întâlnit cu omologul meu dintr-o ţară cu mare tradiţie a gândirii libere şi unde şi-au găsit locul de exil, precum şi prestigiul meritat mulţi români. Lăsând la o parte că respectivul domn habar n-avea despre absolut nimic din ceea ce reprezintă valorile culturale ale României, nici măcar despre marile personalităţi româneşti stabilite în ţara lui, plângându-mă eu de falsa criză de hârtie ce bântuia atunci în ţară, m-am pomenit, la întoarcere, cu un top de hârtie de scris printre bagajele mele personale – cu multă bunăvoinţă, omul a  crezut că rezolvă astfel respectiva criză de hârtie…

Bineînţeles că, în cei aproape doisprezece ani care au trecut din decembrie 1989,  deşi multe lucruri au evoluat mai încet sau ceva mai puţin încet, peisajul publicistic şi editorial s-a schimbat, profesionalismul a crescut. Însă o ţară practic lipsită, în iulie 2001, de orice reală opoziţie politică organizată pune iarăşi România într-o situaţie mai grea decât cea a ţărilor din zonă.

2. Dacă ar fi să facem un sondaj de stradă, sunt convins că aproape întreaga populaţie a ţării ar declara că doreşte şi globalizarea literaturii române, la fel cum este pentru intrarea în structurile europene şi nord-atlantice. O insuficientă informare generală, îi face pe români să dorească – cel puţin declarativ – o mulţime de lucruri despre care ştiu prea puţin sau despre care au cunoştinţe incomplete. Aşa cum Piaţa Comună reprezintă în conştiinţa majorităţii celor chestionaţi doar bunăstare, însă nu şi liberă concurenţă şi competenţa muncii, ceea ce ne-a făcut să nu prea putem ţine pasul nici măcar cu mult mai blândele exigenţe ale C.E.F.T.A., aşa ar dori aceiaşi să ne încadrăm în cât mai multe domenii în marea orchestră mondială, fără a fi la curent cu obligaţiile şi cu efectele ce decurg de aici. Intoxicaţi de propaganda naţionalistă care ne situează în toate domeniile drept cei mai buni, doar “condiţiile specifice” şi “duşmanii ţării” împiedicându-ne să fim aclamaţi pretutindeni, noi avem încă tendinţa de a stabili iluzorii scoruri net avantajoase nouă, încă înainte ca meciul să fi avut loc. (Mi-e teamă că el nici n-a fost încă programat.)

3. S-a vorbit aici despre anticipări ale mondializării contemporane. S-a amintit de pax romana din antichitate, precum şi despre mai recentele tentative de mondializare roşie sau brună, prin lozinci pomenind de “inevitabila victorie a comunismului în toată lumea” sau despre “Deutschland über Alles”. Numai că idealul despre care discutăm noi acum nu se referă la o cucerire mondială prin forţă, strivind orice nu aparţine tradiţiilor şi mentalităţilor învingătorului militar.

Poate mai aproape de tema noastră a reprezentat-o folosirea, în evul mediu, a limbii latine de către mai toţi autorii europeni, dar şi aceea n-a fost decât tot o globalizare prin restrângere şi nu prin diversificare. La fel cum nu s-au bucurat de anularea efectelor aici pomenitului Turn al lui Babel nici aşa-numitele limbi universale, esperanto şi replica naţional-socialistă wolapück.

S-a mai prezentat aici o ipoteză, după care credinţa va fi cea care va face mondializarea şi în domeniul nostru. Numai că, de prea multe ori în istorie, conchistatori de tot soiul mai mult au învrăjbit, decât au înfrăţit. În numele încercării impunerii credinţei cu forţa s-au purtat mult prea multe războaie, au avut loc mult prea multe măceluri şi au fost rase de pe suprafaţa pământului mult prea multe civilizaţii. Dacă privim chiar azi în jurul nostru, vedem  ecumenismul încă total neputincios în faţa provocărilor xenofobe ale fundamentaliştilor de toate culorile şi de toate nuanţele.

Unii autori români s-au integrat în limbi de circulaţie mare şi, sprijiniţi de opera lor, au intrat în circuitul mondial. Reprezintă o altă dispută din ce literatură au ajuns să facă ei parte, însă globalizarea prin exil vreau să cred că nu este chiar idealul spre care tindem, chiar dacă experienţa românească în domeniu nu este prea încurajatoare pentru cei ce vor să se facă auziţi din ţară.

S-a mai amintit aici, în dorinţa de a se argumenta că limba ar fi principalul impediment împotriva globalizării literaturii, exemplul muzicii, afirmându-se, în mod cu totul corect, că Simfonia a IX-a de Beethoven a ajuns de mult în interiorul mondializării. Numai că, dacă Beethoven sau Mozart mai pot fi savuraţi (cu bunăvoinţă) de miliarde de melomani, pentru muzica nouă (începând cu Webern sau Schönberg) sau pentru artele plastice moderne (toate neîngrădite de bariere lingvistice) apar exigenţele de educaţie care fac diferenţele.

Cu alte cuvinte, mondializarea este imposibilă dacă nu se realizează pe principiul acordării unor elemente dacă nu identice, atunci măcar asemănătoare.

Sigur, mi s-ar putea replica, ajunşi la acest punct, amintindu-mi-se că, în fond, marile teme ale literaturii se reduc, oricum, la doar brodarea în jurul celor trei preocupări fundamentale ale omului de pretutindeni: dragostea, dialogul cu divinitatea şi puterea. Numai că suntem martorii şi a naşterii chiar acum, sub ochii noştri, a unor teme şi subteme noi. De pildă, senzaţia de tot mai mare înstrăinare faţă de semeni, ajunsă la cote obsesive în secolul XX, tinde să fie dublată de înstrăinarea faţă de obiecte, faţă de mediul ambiant. Generaţiile părinţilor noştri mai înţelegeau de ce trebuie să folosească plugul clasic, dar ţăranul performant de azi pricepe tot mai greu unealta electronică la care a învăţat să umble doar la butoane. La fel şi gospodina, care beneficiază de ustensile de preparat mâncarea şi de făcut curăţenie, ustensile pentru care are la dispoziţie cărţi tehnice de utilizare la nivelul de înţelegere al unui copil. Bunicii noştri, dacă s-ar reîntoarce printre noi, s-ar trezi în plin S.F., dacă ar vedea cu ce am înlocuit noi rechizitele lor de birou. Omul modern ajunge să comande nişte pârghii pe care le poate urmări tot mai greu, iar diferenţa o vor face, în scurt timp, nu numai coeficientul de inteligenţă şi nivelul de instruire, ci şi gradul de adaptabilitate la o lume pe care o vom înţelege tot mai puţin, pe măsură ce ne vom face iluzia că am îmblânzit-o mai mult. Iată o temă nouă de discuţie doar pentru cei ce se întâlnesc cu ea, la fel cum foarte multe alte subiecte fac dificil un dialog egal între sătui şi flămânzi, între pasagerii marilor avioane transatlantice şi călăreţii cămilelor deşerturilor, între spărgătorul de piatră şi cercetătorul în genetică. Nici pe aceştia nu neapărat limba diferită îi desparte.

4. Ce efecte ar avea această globalizare, în ipoteza că am fi pregătiţi pentru ea? O mondializare literară prin exil sau prin îmbrăţişarea unei limbi unice – chiar dacă engleza tinde tot mai mult la acest statut – n-ar fi decât o sărăcire a devenirii umane.

Până la urmă, mondializarea literaturii nu este altceva decât:

A.     Globalizarea mentalităţilor, a obsesiilor, a nivelului de educaţie, a unor aspiraţii comune, a rezolvării provocărilor contemporaneităţii;

B.     Acceptarea dialogului şi posesia mijloacelor de dialog;

Orice alte tentative n-ar putea fi catalogate decât drept „imperialism cultural“.

Ce efecte ar apare, dacă nu s-ar realiza această globalizare? Într-o lume tot mai mică, gălăgia ar deveni insuportabilă. Or, zgomotul scăpat de sub control naşte monştrii.

 

  

ÎNCHEIEREA LUCRĂRILOR

 Ana Blandiana

Dragi prieteni, dragi oaspeţi pe care vă înglobez (cuvântul vine de la globalizare) în aceeaşi primă categorie de prieteni.

Daţi-mi voie să închei mulţumindu-vă. În primul rând vreau să mulţumesc, emoţionată, atât celor care au dat bani, cât şi celor care au dat idei. Fundaţia “Friedrich Ebert” intră în ambele categorii, pentru că îi aparţine şi iniţiativa, şi sprijinul material. Dar vreau să mulţumesc tuturor celor care au făcut posibilă această întâlnire, participând la ea, adică fiecăruia dintre dumneavoastră personal, conducerii International PEN care a venit de la mari distanţe, din Suedia, din Franţa, din Anglia, şi fiecăruia dintre colegii -ajunşi la Sinaia din Peninsula Iberică, Scandinavă, Balcanică, din Paris, Londra, Budapesta, Luxemburg, Ierusalim, sau numai din Bucureşti, Chişinău, Sibiu, Iaşi, Arad -  despre care ştiu, pentru că ştiu care e şi viaţa mea, cât sunt cu toţii de ocupaţi şi cât de greu ne-a fost să reuşim să ne strângem deodată la un loc. Iar faptul că am făcut acest efort şi ne-am aflat împreună este deja un prim gest pentru ca ideile şi speranţele pe care le-am rostit aici despre integrare, despre globalizare, să devină fapte.

 Pentru că, aşa cum am scris în numeroase rânduri, sunt convinsă că integrarea nu este posibilă doar economic şi doar politic; integrarea va deveni realitate numai în momentul în care vom fi de acord şi vom fi în stare să ne integrăm şi obsesiile. Şi ce este literatura  dacă nu expresia artistică a obsesiilor noastre individuale şi colective? Ceea ce am spus fiecare aici, în aceste două zile, a fost o încercare de a ne pune faţă în faţă obsesiile, speranţele, iluziile despre noi înşine şi despre ceilalţi, în aşa fel încât să le putem compara şi ca să creăm posibilitatea de a merge în continuare împreună. S-a glumit aici despre vremea în care Bucureştiul era numit “micul Paris”. Ce-ar fi ca până când – şi nu văd de ce am exclude această posibilitate virtuală – se va vorbi despre Paris ca despre “Marele Bucureşti” noi să continuăm să ne întâlnim şi să aducem argumente că acest timp va veni.

Până atunci eu vă mulţumesc că am fost cu toţii aici, acum, vă mulţumesc nu numai pentru că aţi fost inteligenţi, că aţi fost frumoşi, că vremea a fost minunată, că Sinaia a fost ospitalieră şi Carpaţii splendizi, dar şi că lucrurile s-au petrecut într-un fel de farmec comun, la care am contribuit cu toţii, în aşa fel încât să ne amintim de aceste zile la Sinaia ca de o întâmplare plăcută a vieţii noastre.